De fiecare dată când cineva mă întreabă de ce scriu, îmi amintesc ce greu îmi era înainte să scriu. Așa lupt eu cu dușmanul din gând.

De cele mai multe ori suntem cei mai aprigi dușmani ai noștri, și cei mai severi judecători, și facem asta, cum altfel, cu gândurile noastre.

Cred că cea mai mare temere a mea este, și a fost, să mă simt singură (și, știți cât de dureros este, mai ales când este foarte multă lume în preajmă!)!!!

Când totul pare a merge bine, dar tu nu vezi, când e plin de lume, dar ești mai singur ca un cuc … Amintește-ți: „Anxietatea face asta omului sau din om”.

******

Eu am reușit cu multă muncă și străduință, pentru că nu era doar patologie, era și un mod de a fi și a vedea lucrurile, să o domin, dar nu e treabă simplă!

De atunci…ceea ce -mi doresc mereu e să ajut măcar un om să nu treacă prin ceea ce am trecut eu.

Pentru asta spun povești, pentru asta scriu, pentru asta fac cunoștință oricui vrea să se ajute cu cei care știu să o facă.

*******

Pentru mine, psihologul Liliana Popescu a fost oază și companie.

Anxietatea este o boală ca oricare alta, doar că se manifestă mai subtil și e capabilă să inducă multe alte boli, fără ca măcar să știi, de la cele mai banale la cele mai grave.

Nu, nu ești nebun, dar simți că poți deveni și dacă peste se mai așează și atacurile de panică, juri că sfârșitul este aproape.

Nu se ia, nu se dă, nu ești mai bun sau prost când, dacă suferi de această patologie, dar ești sigur mai trist și mai singur.

Orice boală te face mai trist, dar sunt unele care te fac al dracului de singur.

Dacă ești răcit și cei dragi îți fac un ceai, ești deja ajutat.

Dacă ești anxios și cei dragi nu știu cum să se poarte cu tine, ești fript.

Vezi, nu mă pot abține. Mai fac o glumă! Pe mine, simțul umorului m-a ajutat mult. Cât de cât… un pic… destul… 🙂

Dar, da, singur nu o scoți la capăt.

Citești mult, exersezi mult, faci fel de fel de terapii, doar….momentul când realizezi că nu poți face asta singur, că ai neapărată nevoie de ajutor este ca o gură de aer când simți că te sufoci.

Acum, ajutorul poate fi căutat mult și bine, mai ales dacă ești o persoană instruită și informată. Nu orice fel de tehnică se potrivește oricui și trebuie să fii capabil să încerci și să accepți asta.

Eu am greșit insistând mult pe niște categorii, tipologii, dar ajutorul a întârziat să apară. M-am înscris pe un site a unor specialiști apreciați, din București, care făceau ședințele video, ca sa evit cunoscuții.

A fost interesant, am învățat multe despre mine, și lucruri utile, dar progres efectiv nu am avut cu terapia cognitiv comportamentală. Asta a fost experiența mea, alții pot fi mai norocoși.

Ăsta e momentul când iar te simți complet singur și descurajat.

Ceea ce am învățat este că odată ce știi ce vrei și cum vrei să ți se ofere ajutorul îl vei primi.

Știu cazuri când psihologul greșit (nepotrivit cazului) a făcut mai mult rău decât era înaintea intervenției, dar este vina lui doar în măsura în care nu a înțeles exact natura problemei și a pus pe masă cartea greșită.

În rest e vorba despre a rezona, a cere, a întreba, nimic mai mult.

În fond, ca peste tot, există specialiști buni, foarte buni și carismatici, despre cei „ne-buni” nu am chef să vorbesc.

Eu am trecut prin mai mulți terapeuți și am participat la programe online cu mulți ani înainte ca asta să fie o modă – deci eram foarte inovativă pentru acea vreme – nu am simțit progres. Mă ajuta pe moment , o scurtă perioadă, apoi nimic.

Tare stingher te simți.

Apoi, dacă în vârf mai pui și senzația de vinovăție că ai cheltuit banii familiei aiurea….

Teribil!

Am simțit că-mi stabilizează nisipul sub picioare și pot merge sigur și hotărât spre sănătos cu Liliana Popescu.

Nu mi-a făcut magii, dar m-a vrăjit.

De exemplu, datorită ei am putut merge la dentist, căci niște atacuri de panică mă țineau departe, deși nevoie era mare. Cu cât amânam să merg, cu atât se adânceau problemele, deci și temerea.

Ceea ce m-a învățat este să îmi spun mereu „Ce bine că pot merge” sau „ ce bine că se poate rezolva aceasta problemă exact acum și aici”

Apoi am avut șansa de a întâlni un om blând în doctorul Răcătean, care îmi lucra cu calm și răbdare, în timp ce eu ascultam audiobook, ca să fiu detașată și să nu îl încurc.

Cartea pe care o ascultam era a lui Joe Dispensa unul dintre autorii consacrați care te ajuta mult dacă vrei să îți iei în propriile mâini destinul.

Psihologul Popescu a topit orice urmă de refractar în mine și mi -a arătat exact ce pot face pentru mine.

Eu, nu altul!

Tot ceea ce eu credeam că primesc de la ajutorul pe care-l caut, era în mine, doar că cineva trebuia să mă ajute să-l văd.

Cred că bunul simț, disponibilitatea, atenția și dăruirea cu care abordează fiecare pacient-client îi fac așa o aură de energie, căci pare mereu neobosită, cu o vorbă bună pentru orice încercare ori provocare i-ai prezenta.

Am început mai multe proiecte împreună, din respect pentru munca fiecăruia, dar am senzația că orice aș face nu pot răsplăti marea favoare pe care mi-a făcut-o ajutându-mă să pășesc cu încredere pe “solid ground”

Anxietatea are părțile ei bune, (deși cele mai multe sunt foarte proaste).

De exemplu, un anxios în situație de urgență reacționează cu toată puterea inteligenței sale, acut, riguros, inspirat.

Va salva situația și cu apa la gură.

După … ei bine., după se va perpeli în “și dacă”, „dar dacă”, „dacă nu ar fi fost”, „dacă ar fi fost” într-un torent dureros care duce la clacare.

În lumea anxiosului nu există “I took a leap of faith”.

A nu se confunda anxietatea cu frica, pentru că ar fi prea banal.

Anxietatea este o frică fără o cauză justă, care mai mult conduce la o multitudine de scenarii înspăimântătoare și puțin probabile, disfuncționalitatea, disconfortul, sindromul grav nu este acela al temerilor cât al aglomerării lor exagerate și distructive.

Acolo se simte copleșirea și lipsa de soluții.

****

Tu mergi liniștit pe stradă și un gând apare: “dacă calc strâmb, cad în barbă, sparg toți dinții și -mi fracturez mandibula și nu mai pot vorbi niciodată, mănânc cu paiul și atunci partenerul dezgustat mă părăsește, nu are cine să mă îngrijească și trăiesc singur și nefericit într-un sanatoriu unde se fac experimente pe oameni.”

Sigur că exemplul este exagerat, de obicei totul se leagă de cei dragi și sensibilitățile, vulnerabilitățile interne, dar „you get the point”.

De duci cu mașina pe niște dealuri să vezi peisaje, care sunt extraordinare, dar tu te gândești „oh, dar dacă se răstoarnă mașina și cădem în râpă, dacă nu mai putem pleca de aici, dacă…”

Anxiosul poate fi retras și distant, ca să mascheze propriile probleme, agresiv și dur – disimulând neîncrederea în propriile forțe, slab și plângăcios, s.a.m.d.

Temerile, spaimele, fac asta din om. Nu e greu de înțeles.

Înainte omul se temea de lup sau de urs, că-i ataca scorbura în care viețuia.

Acum atacul e subtil și perpetuu.

Primul și cel mai important lucru e să știi că nu ești singur, nici singurul.

Asta este crucial.

Apoi să știi că a cere ajutor e un act de curaj.

O zi fără cusur