Povești nespuse - Cartea a 1-a

* Zorii unui suflet pierdut *

Consiliul se reunea în situații de criză.

În decursul secolelor, Castelul Corvinilor a fost gazda a 76 de astfel de întâlniri. Mereu în Camera de Consiliu, 7 jilțuri, tapetate în piele de Cordoba și blană de oaie. Mereu același decor, 500 de ani. Vampiri, oameni, făpturi mistice în aceeași încăpere acoperită în aur, lemn de fag și catifea.

Azi era special! Pentru prima dată în 500 de ani, un vampir dădea socoteală.

– Off, Doamne! exclama X, relaxat, deși introducerea nu era făcută și protocolul nu era urmat. Dacă tot sunt obligat să spun povestea asta, să îmi pună cineva niște țuică întoarsă și închideți dracului geamul ăla, că mă calcă pe nervi câinii ăia!

Ok, 545 de ani în urmă un grup de vampiri din toate colțurile lumii, la propriu, au decis să se reunească la Castelul Corvinilor.

Nu era pentru că există tradiție, sau cine știe ce mituri ciudate cum vă place vouă să spuneți, era pentru că se saturaseră să fie vânați și căutați, și știau cam care sunt locurile în care se așteaptă lumea să fie, și găsiseră aici un sălaș, mai mult decât orice altceva, o casă.

Se gândeau că poate corbul din emblemă e un semn și dacă nu e îl fac ei să fie….

Glumesc, desigur! La momentul deciziei blazonul faimos nu exista.

Realitatea este că Basil, unul dintre cei mai longevivi vampiri, a inventat o poveste, ceva cu un inel și cu un corb, și o fată care are sau nu are inelul, și un corb care fură inelul de la un moștenitor, bla bla bla…. Nu știu, cert e că oamenii au crezut, au acceptat ca o legendă și au făcut blazon din corb, astfel fiind mult mai ușor vampirilor să se recunoască unii pe alții.

Hunedoara era un târg complet necunoscut lumii medievale și mai avea un avantaj, minereul de fier, dar asta e altă poveste și nu voi insista acum pe ea.

Toate poveștile voastre cu și despre vampiri, sunt în orașe medievale faimoase gen Cambridge, ori ceva similar în Scoția, sau mai bine, orașe mici prin America cu lume numai bună de mâncat. Vulgar!

Ceea ce trebuie să aflați ați putea afla în treizeci de secunde sau trei ore, după cum trei zile nu mi-ar fi suficient să vă explic și 33 de ani nu ați reuși să înțelegeți. Dar vedeți, la mine timpul e relativ.

Așa că, voi trece direct la partea cu povestea, astea plac al dracului de tare oamenilor. … și nu numai, de ce să ne mințim.

Minodora are azi 300 de ani. Corecție, Minodora împlinește azi a 250-a oară 50 de ani.

Prietenia ei cu celelalte vampirițe este un model de relație și, ca atare toată lumea o sărbătorește indiferent unde s-ar afla. La Castel a venit prima dată în 1818, dar a stat doar trei zile, știind că va reveni. Asta s-a întâmplat în 1989. A venit o dată cu Revoluția și nu a mai plecat. I-a fost simplu să își găsească locul, chiar dacă e atât de mică această comunitate, pentru că erau vremuri care permiteau.

În general vremurile tulburi, situațiile complicate permit relocări, și nu numai pentru noi, iar dacă prea multă vreme nu apare una, se găsește o soluție și se crează. Sunt sigur că știți ce vreau să spun, și despre asta vom vorbim altă dată.

Se oprește amuzat:

– Țuica aia?

Eva se ridică încet, fluidă, și toarnă tacticos din marea sticlă de cristal cu cap ornat în mai multe pahare de cristal cu fund dublu. Unul pentru X, unul pentru Președinte, unul pentru Trezorier, unul pentru…

Mirosul se propaga ușor spre fiecare, mai puțin spre ea. Era atât de absentă!… Se gândea la sine ca la ceva ce odihnea pe un platou imaginar, pentru ca el să o savureze. Și nu era departe de adevăr.

Ochii lui o sorbeau urmărind atent mișcarea fiecărei fibre. Albul rochiei era ridicol. Făcea totul și mai intens, și mai evident, și mai apetisant. În plus, știa bine că nu fusese timp destul să se îmbrace complet…. Zâmbea gândului. Uneori e atât de interesant să nu ai timp!

Liniștea devenea grea.

– Să ne oprim un pic să revedem realitatea așa cum e ea, să urmăm protocolul, spune plat Președintele. X are capacitatea să ne mute mereu gândurile, dacă tot am făcut o pauză, să revedem de ce suntem aici.

Președintele explică pe scurt situația, ia Marea Carte a Deciziilor și citește din ea.

– Acestea sunt regulile. Acestea sunt încălcările. X, poți continua, explică-ne! Căutătorule, Eva, așează-te!

X se pregătea să reia povestea.

Eva încerca nesigură să revină la locul ei. Niciodată, în decurs de secole Căutătorul, nu a ezitat atât să își găsească locul. Privea în jur ca și când ascundea o culpă gravă.

Privirile li s-au intersectat scurt și intens, și ardeau ca o flacără rece, fracțiuni de secundă, apoi redeveneau neutre. Aroganța stilată se etala plenar în ai lui și un soi de fină ironie în ai ei.

– Dacă ar fi să judecăm după aparențe, mai degrabă ești tu de pe altă lume, alta decât a mea și alta decât a ta, îi puse în minte gândul, iar vocea lui în mintea și urechile ei, fără să i se fi adresat direct, doar cu o privire adâncă…. o sperie și o ferici deopotrivă. Calmează-te! Da, mă poți auzi ce gândesc, dacă asta vreau. Te vei obișnui, continua el. Apoi se adresa grupului:

– Continuăm cu țuică?

Zgomotele întâlnirii se stingeau încet în mintea ei și făceau loc amintirii emoțiilor și trăirilor ce-i consumaseră câteva clipe înainte de marea Reuniune, când erau doar ei, ei și oceanul acela de sentimente.

******

– Vrei să vorbim? Hai să vorbim! Ce ucide un vampir, până la urmă?… întrebă Eva nerăbdătoare.

– Hhm!… Privirea lui plecă de la paharul de țuică, încă neatins, pe care-l privea de parcă mărgelele acelea erau soluția spre cafeniul intens ai ochilor Evei. Nu că ai vrea să știi?! Don’t you?!

– Ce-i cu tine și engleza asta, nici măcar nu ești englez, ori american, râse ea.

– Păi nu e asta moda? Asta și instagramul!

– Tu, nu e că ai cam 100 de ani?! Tu vorbești despre modă?! Serios?

Stăteau tolăniți, fiecare într-un fotoliu neașteptat de confortabil, considerând situația…

– True and fals. Mai jucăm? întrebă Eva, si ochii ii licăreau poznaș.

– Jucăm.

– Țăruș de lemn?

– Mit.

– Cum asta?

– Draga mea, dacă o așchie intră sub pielea ta și rămâne, corpul tău o respinge infectându-se. Lemn, argint, metal ordinar, ce o fi, câtă vreme rămâne în inima unui vampir, e mort. Nu se poate vindeca. Dar, odată scos, se vindecă rapid, nu fără durere și suferință, dar….

– Lupi, câini?

– Orice animal care-ți provoacă ție răni, îmi provoacă și mie, doar că eu mă refac mai iute.

– Crucifix?

– Îl am deasupra patului. Dumnezeu îi iubește pe toți, nu-i așa?

– Bun, atunci? continua ea cu voce scazuta

– Atunci, ce?

– I hate to ask….

– Do you?

– Ce omoară un vampir?

X o privește cu ochii aprinși. Tensiunea dintre ei nu era doar din miza conversației . Era densă, vâscoasă, lipicioasă, alb și negru, pe alocuri intens vișinie și vibra. Sau erau inimile?! …

– De ce ai vrea să știi? Inima lui rece pulsa intens. Adrenalina ieșea prin toți porii.

– Pentru că nimic nu e veșnic, sau și asta e un mit?

– E un mit

– Doamne?!

– Vezi, tocmai ai invocat ceva veșnic.

– Nu înțeleg?! Ce e veșnic? Ce înseamnă eternitate? La propriu!

– Tu chiar pui întrebarea asta? Chiar, tu? Un om?

– Nu pricep! Iartă-mă! răspunse Eva, îndreptându-și umerii.

– Iubirea e veșnică. Iubirea e tot ce contează!

– Nu pot să cred! Un vampir, prin esență cineva care ucide orice, vorbește despre IUBIRE.

– Un om care vorbește despre esență!

– Ce am greșit? clipi neliniștită Eva.

X zâmbi și răspunse cu o întrebare:

– Ce e esența pentru tine?

– De ce ne pierdem în detalii? Nu avem mult timp, răspunse Eva știind ca nu asta se aștepta de la ea.

– Nu?! replica X cu ochi scânteind.

– Sorry, eu nu am mult timp, tu ai o eternitate!

– Tu nu pui întrebările corecte…

– Spune-mi, ce ar trebui să știu?!

– Oau, asta e prima! Corectă!

– Mulțumesc, cred …. Care ar fi întrebarea cu Î, îndrăzni Eva.

– Do vampires love?

– OOOO, I did not seen this cooming?

– Didn’t you?

Eva știa că ăsta e un moment care poate schimba tot. Știa că orice va spune va conta enorm, dar timpul și eternitatea puteau aștepta.

– Am să te întreb multe, dar acum poți să îmi arăți cum iubesc ei...

– Ei?! … Să rămânem la “eu”…

Câteva clipe “de vampir” au trebuit ca brațele lui să o cuprindă parcă învăluind-o. Fiecare părticică din trupurile lor se căutau, se găseau, se contopeau și păreau că se potriveau ca un puzzle uriaș de sentimente, carne fierbinte și dorință.

Primele ei gânduri, înainte să simtă prea puternic să mai poată gândi, erau la degetele lui pe pielea ei, la senzația de arsură dulce, cam ca și când un strop de ploaie ar cădea pe nisip încins.

Gândurile lui… ei bine, nu le ascundea. Le punea în vorbe aprinse, în mângâieri și în gemete de dorință.

– Nu te opri!

– Am visat atât acest moment, l-am creat și recreat în minte de atâtea ori, că acum, mă aștept în fiecare clipă să realizez că visez, cuvintele se rostogoleau urlând în șoaptă de pe buzele lui încinse pe pielea gâtului ei…

Liniștea în care s-au cufundat după tumultul pasiunii contrasta doar cu zbuciumul trupurilor lor ce se relaxau ușor, încet, încet…

– Îți aud inima, șopti suav, obosită, cu un zâmbet cât imensul cerului. Tu mereu spui că îmi auzi inima, acum o aud și eu pe a ta.

– Sper să te pot face să o auzi mereu. E lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult. De mult!

Ceasul anticei pendule din coridorul ce se deschidea larg, în lemn și covoare vechi în fața lor, într-un atac de gelozie, bate implacabil ora 21. O dată, de doua ori, de….

– Ok….. iată ceva ce niciun vampir nu poate face, măcar! Nu pot opri timpul. Avem 10 minute să fim în Camera de Consiliu.

Învălmășeala de haine, cărți, hârtii și alte nimicuri aruncate peste tot face găsirea întregii vestimentații imposibilă în timp atât de scurt, așa că fiecare se mulțumește cu ce găsește și râd, și se sărută recuperând ce se poate.

******

Eva trăia și retrăia momentele acelea cu aceeași intensitate, iar și iar, în timp ce Consiliul dezbătea problema spinoasă a…

– Eva, am nevoie de tine aici, acum!

Cuvintele lui au ajuns la ea, și doar la ea, fără a fi rostite. O privea rugător și amuzat, totodată.

– Oricât m-ar măguli că nu te poți opri din a te gândi la scena noastră de amor, te rog nu te purta ca și când e unică, am de gând să îți mai arăt multe feluri în care pot iubi “ei”, dar te rog încearcă să fii prezentă acum, aici. Părerea ta contează, pentru ei și pentru mine, iar eu chiar nu vreau să mănânc pe nimeni, aici, în seara asta.

– Asta e o glumă proastă! sări ea ca arsă, și toată lumea întoarse privirea spre ea.

– Pardon?! replică stupefiat Președintele, un domn relativ tânăr, prea gras pentru binele lui și mereu cu o agendă bine stabilită.

– Mă scuzați. Era un gând răzleț, și mă adresam mie. Îmi cer scuze, nu reușeam să mă concentrez.

– E mult de procesat și de acceptat. Nu e simplu de înțeles sau de acceptat. E firesc. Nu trebuie să vă scuzați. Și eu am adesea senzația asta, însă asta e realitatea cu care ne confruntăm, și trebuie să stabilim o strategie prin care să-i facem față.

Custodele Cheilor își drege cu subînțeles glasul. Toate privirile se mută pe el și tensiunea crește ca întotdeauna când el vorbea. Era un bătrân filosof cu vechi state în istorie și arheologie și o voce importantă în politică de foarte mulți ani. Nu prea se întâmplă ca el să aibă ceva de spus și lumea să nu asculte.

– Eu zic să ne prelungim un pic pauza, istoria o știm toți. Toți știm că după ziua de azi, nimic nu va mai fi cum a fost indiferent de misiunea noastră sau a fiecăruia în parte. Vom face un pas decisiv pentru lumea așa cum o știm noi și încă și mai grav, pentru așa cum se știe ea.

– Cu tot respectul Custode, intervine X, probabil singurul care l-ar întrerupe pe bătrânul consilier, eu nu mizez pe înțelegere, poate pe acceptare.Iar istoria….first hand nu o știți. Știți ceea ce ați citit.

– Omul te poate surprinde, X, și tu între toate făpturile lumii ar trebui să știi asta. Omul este mereu surprinzător. În bune și rele. Dar să revenim, dacă asta vrei și tu, la Minodora.

Pe curând…..(cartea a 2 a)

O zi fără cusur