Am 46 de ani și cei mai mulți dintre ei i-am petrecut învățând, iar ce mi-a mai rămas promit să îi petrec tot așa.

Ceea ce nu am știut niciodată să fac este să înjur.

În familia mea nu am auzit niciodată pe nimeni. Nici din partea mea, nici din partea soțului. Suntem complet necreativi….

Străbunicul meu se pare că era priceput și ar fi putut, el și ai lui, să te înjure ore în șir fără să se repete…sunt legendari gridanii pentru asta. (Gridul e unul din acele puține sate transilvănene fără colectiv pe vremea comuniștilor, asa ca poate asta e explicația  🙂 …)

Eu știu două înjurături. Plate și neinspirate, așa că nu le spun, ce rost are?!

Când era fiica mea mică și studiam bune maniere pentru domnișoara în devenire, am învățat injurătura pe care o folosim și azi la cei 20 de ani ai ei, “pisici și furnici” sau varianta extinsă “pisici albaștri colorați în bej”

Da, știu, plicticos!

OK, aceste fiind spuse, totuși, dacă cineva mai îndrăznește să îmi mai spună ceva despre Covid, altceva decât “grijă, precauție, informare, protecție” și de la capăt, îl înjur în forme și variante nebănuite, nu numai de mine, dar și de străbunul meu inspirat.

Ah, soarele, organele și alte substantive, verbe și locuțiuni, ce am mai învățat să înjur!

premiza 1 – până aici

premiza 2 – de aici în jos

Am primit cu ani în urmă, un tricou pe care scria “Just be yourself” și m-am gândit multă vreme cu tristețe că, m-a ofensat mesajul, pentru că, da, vorbea serios, nu era doar să fie, dar nu era adresat cui trebuie. Tot așa de multă vreme m-am întrebat de ce m-a ofensat, dar realitatea este că te superi pe cei pe care îi îndrăgești și nu ai vrea să le faci niciun rău, însă vezi că ei o fac, cu sau fără voie. (asta cu intenția este foarte discutabil!!)

Dacă însă vezi că nu te cunoaște, nu te înțelege, de ce să te superi?! Fie te explici, fie te ridici … și pleci…. Logic!

Sau, stai dezamăgită până mai face una să te supere. Stupid….Dar, da. Se întâmplă! S-a întâmplat! Mi s-a întâmplat!

Am mai învățat că permanenta ta devenire, permanenta încercare de a fi mai bun, mai atent, mai prezent, mai capabil să înjuri dacă trebuie….poate fi înțeleasă ca lipsă de autentic, dar asta nu e vina ta ci a privitorului, și dacă nu are timp și resurse să te înțeleagă, nu e nicio tragedie, dar nici chiar o bucurie. “Mai răruț că îi mai drăguț!”

Am învățat ceva ce trebuia să știm de-muuu-lt, dar totul e dat de context așa că da: “Intenția contează!”

Adică, dacă mi-ai greșit, dar intenția ta era să faci cu totul altceva…. e o greșeală, dar daca ai livrat un mesaj știind ce faci, ai avut intenția să jignești, să rănești, nu mai e nimic de făcut. Și da, e “common sens” și superflu, dar ….

Și, acestea fiind spuse să nu uităm “să păstrăm prietenia” și să ascultăm povestea toată…..

Covid e o boală contagioasă, așa cum contagioasă este hepatita.

Nu o faci pentru că ai jucat murdar, pentru că există o conspirație împotriva ta, pentru că ești mai prost sau mai slab decât alții. O faci și asta e! Dacă nu, tot asta e! (asta aș numi-o premiza 3)

Noi ne-am jucat de-a “uite covidul nu e covidul, ba e”, de 2 ori.

Cum este? Ca dracu! și aș putea continua cu seria nouă de înjurături disponibilă, dar o fac doar în gând.

Am venit din Istanbul, iar pe prea-responsabilul meu soț îl încearcă o durere nemaivăzută de cap. Pe el nu îl doare capul, așa că orice durere era nemaivăzută.

Se testează și îi iese pozitiv, apoi negativ, apoi iar pozitiv, dar se încurcă testele, apoi negativ și după o săptămână de la capăt, doar că acum din pricini de tuse nemaivăzută…și nemaiîntâlnită….

Venind din Istanbul te aștepți ca lumea să spună, “bine dar ce ai căutat acolo, că știi că e zona roșie”, iar tu, prearesponsabilul, să îți spui, “oare m-am bazat prea mult pe faptul că sunt vaccinat și nu am fost suficient de precaut”….

Realitatea este că este greu să spui când ești destul de precaut… poate atunci când stai în turnul tău și privești suspect în jur și consideri că fiecare apropiere e o pornire perversă de a te pune în pericol și o încercare nesinceră de apropiere luându-ți ție dreptul de a decide dacă te apropii sau nu de altul (știu că nu are mult sens, dar bear with me)….

Sor-mea e DSP-pistă responsabilă si are grijă de noi cu vehemență, așa că știu first hand ce e voie ce nu și cum, plus că sunt verificată și răs-verificată (de ea) să respect toate regulile, la birou, dar tot personal și în sânge am luat-o, ca o persoană complet neinstruită și neinformată. Sau poate doar ca una prea sensibilă, și nu am nicio scuză că nu știam asta!…

Am privilegiul unei case care din două uși se desparte în locuințe complet independente, ceea ce s-a întâmplat de la primul test pozitiv al soțului. Nici măcar aceleași clanțe nu atingeam și am cărat la tăvi cu papa și ceaiuri cât personalul administrativ de la Buckingham, dar jur că îmi plăcea și mă simțeam utilă. Am purtat mesaje, remedii și tratamente, am făcut comisioane și zeci de ore de video, fie și numai că citeam, fiecare în patul și camera lui. I-am pus flori pe tava cu mâncare identice cu cele care le aveam eu în bucătărie, ca sa ne simțim împreună. 

Am stat scut între îngrijorarea lui și cea a copilului student care nu își permite nicio zi de absențe și își dorea cu ardoare, (după ceva vreme) petrecere de ziua ei, mereu cu ochii beliți cât cepele să nu se citească îngrijorarea mea sau nesiguranța sau chef de plâns.

Am verificat fiecare strănut, sughiț și căscat al meu sau al copilei la distanță (Doamne, ție îți mulțumesc pentru video call), le-am monitorizat și raportat, am făcut teste la două zile de știu instrucțiunile cu ochii închiși.

Ceea ce e bine e că nimeni nu m-a întrebat eu, cum mă simt.

Nu fizic. Asta era clar din privire. Și m-am testat tot la două zile, chiar și în lipsa contactului. Dar așa….”tu. cum ești, cum te simți?!”

M-am simțit în primele zile de parcă a plecat pe front.

M-am simțit de parcă nu am legat destul de bine marsupiul în care trebuia să-l ascund și uite ce s-a petrecut, și oare marsupiul meu Hd- Timișoara e suficient de aerisit și bine legat ca ea, copila, să fie bine?!

M-am simțit singură, speriată și străină. Furioasă și neputincioasă. Slabă și proastă, ca și cum luasem eu vreo boală “rușinoasă” și acum mă plimbam țanțoșă prin sat să o mai dau și altora, ce doar eu să sufăr?!…. Și apoi iar fraieră că gândesc în felul ăsta.

Mă vedeam bolnavă de Covid sub forma unei lepre care îmi desprindea carnea de pe oase. Ea cădea pe jos, iar eu privind în urma mea după bucățile din mine, vedeam cum oamenii, întâlniți în cale mor, unul câte unul, doar pentru că au fost în preajma mea.

Și nu mai voiam pe nimeni și nimic.

Forma pe care o faci fiind vaccinat e mai ușoară sau mai grea, dar nu gravă, însă niciun guturai, colică biliară, cistită sau tăietură în hârtie la degetul arătător nu e dezirabilă și fiecare o duce cum poate.

Pentru fiecare bătătura, bășică de la pantofii de lac, pentru fiecare “au” mai mare sau mai mic, planurile tale se schimbă, ceva este pus on hold, ceea ce îți strică armonia și confortul, orice e acel ceva ar trebui să învățăm să nu ne temem să îl recunoaștem și să -l arătăm cu degetul: uiteeee, chestia asta mă supără, nah, nu mi pasă dacă ar trebui sau nu, mă supără!

Am gândit și pritocit povestea asta,  (doua săptămâni cât a durat izolarea mi-au ajuns ca sa gândesc si răzgândesc ceea ce vreau sa spun) și mi-am zis că simt nevoia să o scriu pentru convingerea mea ca, autentic și onest poți ajuta pe alții să nu simtă tot rahatul pe care l-ai simțit tu, sau măcar să nu se simtă singuri în acel rahat, dar m-am răzgândit de tot atâtea ori. Apoi am citit cartea lui Cărtărescu, Nostalgie, în care primul personaj scrie pentru el și unic cititor omniscient, ubicuu și iminent – moartea….

Atunci am înțeles că singura dată când nu vrei să fii înțeles, sau nu îți (mai) pasă este când faci această adresare, în rest este normal, uman și logic să vrei să fii înțeles, să fii sprijinit și să simți solidaritatea, dacă nu se poate, mai bine “solo che mal’accompagnato” cum spun italienii.

Ce am învățat, dincolo de înjurături, că nu vreau să mai aud despre libertatea de a nu te vaccina, (mă bucur că o ai, dar nu mai vreau să aud, nu îmi mai pasă să fiu elegantă în a spune fiecare “face ce vrea” cu riscul ca libertatea ta să o îngrădească pe a mea), că în greșeală trebuie căutată intenția, că în prietenie trebuie văzută înțelegerea, cunoașterea, altfel e …. orice altceva. Că e bine, dacă vi se întâmplă, să aveți un prieten medic sau asistent pe lângă voi, ca să nu o luați razna cu căutările și supozițiile, (au darul să te aducă repede cu picioarele pe pământ).

Ca și ăștia ca mine, anxioși fac față situației bravând sau minimalizând ca să poată să cuprindă tot, apoi când treaba e cât de cât pe roate se prăbușesc cu convingerea că nimic nu mai pot face fără ajutor, dar nu e așa.

Că am cea mai tare soră și cel mai bun psiholog.

Hai

O zi fără cusur