Dacă e bal.....bal să fie!

Nu este pe lume plăcere mai mare
Decât vânătoarea cu jocuri zglobii
În sunet de cornuri să treci prin zăvoaie
S-alergi căprioare prin văi şi câmpii

Ideea e că nu le doar aleargă, ci le omoară, şi nu pentru că, în lipsa lor, moare de foame familia, ci de dragul sportului, daaaaaaaaaar cine suntem noi să judecăm?! În fond nici regii nu mureau de foame când mergeau la vânătoare, şi se considera o activitate nobilă.
Tot ce pot spune e că împotriva principiilor mele, şi fără să mă gândesc prea bine unde merg, am fost la Balul Vânătorilor prima data şi prima din neamul meu!

Cum a fost? Cel puțin interesant.
Am învățat că, aşa precum dacă sunt invitată la Maratonul virşlilor, nu însemnă că aleargă niște cârnați, şi tot astfel la unele baluri te poţi prezenta şi în pantaloni scurți. Norocul meu că am fost avertizată la timp în privinţa dress code-ului, că mai aveam un pic şi închiriam crinolina.

Locația, undeva lângă Câmpia Turzii, a fost una pitorească, (nu ştiu dacă aş reuşi să o găsesc a doua oară fără “gonaci”) dacă reuşim să ignorăm numărul impresionant de cranii şi potcoave ce împrejmuiau sala, de altfel foarte mare şi înaltă.
Nu au avut același efect asupra mea fazanii, cerbii, mistreții şi alte vietăți ale pădurii împăiate, cum au avut-o potcoavele şi craniile. În fine de gustibus…

O mulțime de lume, undeva peste 300 de vânători şi simpatizanți (simpatizanți ai simpatizanților care vor simpatiza) şi bag mâna în foc că din ei nici o treime nu erau direct legați de obiectul balului. La masa noastră, grupul format din zece, nu cunoștea măcar vreun vânător. Ba da, o parte din noi cunoaștem același unic vânător, dar care era la Hunedoara, şi nu pe coclauri clujene (te salutăm Vlad).
Ospățul a fost unul vânătoresc de bună seamă, şi vinul bun, servit de chelneri destoinici, care nici dacă le făceai loc pe stânga, nu greşeau, şi de câte ori nu aveau o mâna ocupată o ţineau ocoş la spate, cu mare eleganţă, de zici că serveau suita regelui întoarsă de la vânătoarea cu ogari.
Trei luni m-am gândit la tombolă, dat fiind că cei care ne-au invitat au câștigat anul trecut două căprioare şi o raţă. Dar nu am câștigat nimic. Raţa pe care ar fi trebuit să o câștig eu, e încă vie! În plus, sezonul de vânătoare s-a sfârşit, cum umblu eu cu vânatul în portbagaj, nu??!! (dacă te exprimi suficient de hotărât – o parte din lume crede că ştii ce spui şi te pricepi, în fond din argoul de specialitate ştiu patru cuvinte:sezon, aport, gonaci şi …. iacă, sunt trei!)
Dar, nu sunt dezamăgită.
La masa mea o avocată corporatistă mică şi delicată ca o ghindă, a câștigat premiul cel mare, o căprioară, după ce a făcut ordine în playlist-ul petrecerii, dovadă că tombola nu a fost măsluită, căci nu o prea aveau la inimă după acel moment.
Micuța doamnă l-a luat după umeri pe patronul localului, un vajnic vânător îmbrăcat în costum de tirolez ( cred că are legătură cu ocupația austro-ungară, căci şi soţia domniei sale avea o costumație asortată de austriacă veselă) care dansa cu toată lumea, la propriu, dacă dădea drumul unei doamne lua aleator o alta, iar dacă aceasta era întâmplător domn sau chelner…. nicio problemă, câtă vreme mișcă, e bun de dans; l-a luat –spuneam- pe după umeri (figurativ vorbind, căci ar fi avut nevoie să se urce pe masă, cel puţin) şi i s-a adresat părinteşte “ te uită, te rog în sală, tu vezi ce lume bună e aici, mai schimbă… bipbipbip…. manelele astea”.
Tânărul domn a făcut ochii roată, a văzut cetățenii de categoria …nonsalam la mese şi pe cei din categoria iubitordemanele pe ring, şi a zis “aport”.
Ce a urmat a fost genial.
Manelele ne-au permis foarte lejer să ne odihnim, când nu mai suportam căldura sau durerea de picioare, căci acestea trebuiau să facă faţă la toate stilurile posibile de dans de la vals încoace.

În partea de genial, includ şi observarea dansatorilor.

Am urmărit cu real interes o doamnă între două vârste, o amazoană de 1,50 pe 1,50, cu ritmul în sânge, fără exagerare, ce nu se obosea să meargă pe ring, dansa între mese, şi nu glumea. Era împodobită cu o pereche de cercei de aur ce cântăreau cam 2 kg, un colier de vreo 4kg şi un ceas greu de evaluat.
Încălțările păreau din altă lume, căci tocul avea înălțimea sticlei mele de 1 ½ de Borsec de pe masă, (foarte populare în seara aceasta, conform observațiilor mele.) Primii la care a renunțat au fost pantofii, înlocuiți cu niște bocanci actuali şi comozi, apoi colierul, apoi ceasul. Evident mai uşoară, parcă zbura, punând în reală încurcătură stilații chelneri, care trebuiau să dubleze vigilenţa în preajma balansului acestei neînfricate vânătoriţe!

În contrapartidă, pe ring era un tânăr pînă în 20 de ani (sigur în altă viaţă a fost vânător). Cum dădeam cu ochii de el mă auzeam gândind (greu, căci decibelii masacrau şi urechea internă) “cum recunoşti un manelist adevărat? Dansează identic, în aceeași poziție, cu picioarele larg depărtate, braţele semi ridicate şi umerii arcuiți, cu lovituri de mână pe braţ, stânga- dreapta, indiferent dacă ritmul e rock, salsa, disco, muzică populară sau merengue”. Singurul moment care l-a pus în încurcătură şi s-a retras încruntat, sprijinind un stâlp de lemn, vizibil indignat, a fost cel de vals. Cred că nici Corul robilor nu l-ar fi oripilat atât, fiind nevoit să îi spună iubitei “pe asta chiar nu ştiu, e prea veche!”.

Ce rămâne dacă vrei să dai factor comun, să aduni, să scazi şi să vezi rezultatul, e că omul, dacă vrea să se simtă bine, nu îi stă în cale nimic, şi orice motiv e bun de sărbătoare.
De sărbătorim vânătoarea, lipsa ei, vremea bună sau pe cea nefavorabilă, voia bună şi compania potrivită e tot ce trebuie omului.

O zi fără cusur