Presupun ca Vremea Bobocilor e oricând, dar acum mi-a venit in minte o poveste.

A fost odată ca niciodată o fetita.

….nici prea mica, nici prea mare, nici prea cuminte nici prea neascultătoare, un copil ca marea majoritate a copiilor.

…. doar ca ea nu citea o poveste, era o întreagă poveste; si astfel, s-a dat de multe ori peste cap (precum calul lui Harap Alb), vreo trei săptămâni, patru, si s-a transformat într-o veritabila domnișoară.

S-a urcat pe o scena, cum neam de neamul ei nu a văzut, și a strălucit. Nu pentru ca era frumos îmbrăcată, coafata si machiata, nu pentru ca era frumoasa, ci pentru ca era mandra de ceea ce a realizat, era parte dintr-un întreg care o mulțumea. S-a dat jos de pe scena si a continuat sa strălucească conștientă fiind ca a dat ce a avut mai bun, autentica si corecta cu sine.

Poate pentru ca vine dintr-un lung sir de strămoși muncitori pana la exasperare, care munceau si când nu era cazul, “ca doar nu pot sta degeaba”,iar dacă nu aveau ce face, stricau ceva sa aibă ce repara, nu alegea niciodată calea simpla si trăgea din greu sa obțină cele propuse si știa bine sa se bucure de rezultate.

Sa speram ca asa va rămâne pana la adânci bătrâneți, când vom încăleca pe o sa si vom reciti povestea, … doar asa.

****

Am oroare de clișee si de locuri comune, si mi se pare ca ridicolul si ipocrizia sunt cei mai aprigi dușmani ai omului bun. Sub aceste avertizări, imi permit sa continui cu niște subiecte considerate consumate, si cu niște abordări “clișeistice”… si nu prea.

Vreau sa vorbesc de baluri si concursuri de frumusețe.

Balul Bobocilor, de la ceea ce știam eu si pana azi, s-a transformat într-o cvasi industrie, un eveniment de entertaiment in toată regula, si dacă te mai si gândești ca orchestrarea sta in mâinile dibace ale unor copii, parca iti vine sa te duci liniștit la culcare cu gandul : ” viitorul suna bine”.

V-ați gândit vreodată cate detalii trebuie considerate într-un spectacol?! De la cate secunde durează deplasarea din culise pana in mijlocul scenei, la cat durează sa ridici cortina, de la când strângi ceea ce e pe scena la cum se aude sonorul, de la calitatea manifestării in sine, la calitatea celui care critica (pentru ca dacă părintii vor trece cu vederea una-alta, colegii niciodată, iar rivalii …ce sa mai vorbim).

Aveți idee cata responsabilitate, fantezie, putere de munca si dăruire cere sa pui in scena un spectacol de patru ore?!

Cum au făcut o mana de copii de 17 ani asta, ma depășește. As fi spus ca nu au realizat dimensiunile a ceea ce ii așteaptă, dar nu e cazul. Am auzit o copila spunând in timp ce isi schimba ținuta de scena in maxima viteza “haideți, mai ca ne-a ieșit, plângea lumea in sala!”, deci mizau pe asta.

Eu nu intenționam sa imi las copilul sa participe, mi se părea frivol si ineficient, dar credincioasa principiilor după care am crescut-o, i-am spus părerea mea, așteptând sa îmi demonstreze ca are ea dreptate. Si a făcut-o.

De ce ma opuneam eu, de ce rămăsesem in trecut cu imaginea asupra unui bal ca un târg in care trec niște fete pe scena si lumea huiduie in sala (amintirea mea din anul întâi de facultate, la una din cele mai prestigioase facultăți din tara) ? Pentru ca sunt produsul sistemului care nu prevedea activități extracurriculare creative, si dacă stau bine sa ma gândesc nu prevede nici azi.

Cu ce ii pregătește scoală pe copii pentru a gestiona o asemenea situație?

In acest moment la televizor este Apropo Tv, si Andi Moisescu vorbește despre tinerii care stau toată ziua pe telefon si citesc doar wall-uri. Un pic înaintea lui mi-am schimbat părerea. Copiii citesc wall-uri, si da.. isi pun citate din Bukowski fără sa ii fi citit opera, dar se si informează acolo.

Tinerii de azi nu mai sunt ca cei de pe vremuri. Sunt ca cei de azi, adică altfel.

Ma vad nevoita sa recunosc ca ceea ce ii apropie pe copiii născuți si crescuți in orașe mici de provincie, fara prea multe posibilități, cum e cazul orașului nostru, de cei din orașele mari, cu scoli cu istorie si care fac istorie, este internetul, telefonul, wall-urile si chat-urile.

Redimensionarea ideii de Balul Bobocilor mi-a adus, pe scurt, o alta perspectiva despre ce fac copiii când adulții nu-i supraveghează!

Un spectacol despre frumusețe si talent.

Despre frumusețe nu știu ce sa zic. Eu cred ca sunt toți foarte frumoși, iar la vârsta asta, si in sac îmbrăcați sunt frumoși. Asta dacă nu au avut deja grija sa se urâțească singuri, dar cred ca e cam devreme, cred ca sunt încă protejați de vârstă.

Despre talente, sunt câteva care se pot ilustra într-un astfel de mediu, nu foarte multe, dar ceea ce e clar ca se vede, e munca, munca asidua.

Iar calea sigura sa rămână frumoși este oricât de clișeu, perimat sau banal ar suna, MUNCA.

Am mai scris despre cercetașii hunedoreni, care fără cine știe ce logistica, cu implicarea unui singur adult si câțiva tineri “lideri” reușesc sa fie o echipa pe cinste si sa ducă la sfârșit proiecte îndrăznețe. Acum ma bucur ca exista si au toată admirația mea dansatorii, un grup de copii talentați si muncitori, care cu mijloace modeste pun in scena spectacole mărețe.

Si sunt frumoși, unul si unul! Genul acela de frumusețe care vine din interior, din “știu ca sunt bun si voi fi si mai bun”.

Știți ce ne omora pe noi romanii “lasă asa ca merge asa”. Ne mulțumim cu puțin de frica sa cerem mai mult, caci poate asta ar dezvălui ceva ce nu vrem sa se știe, chiar dacă toată lumea știe deja.

Ei bine, am speranțe pentru generația acestor copii, pentru ca am văzut băieți care au plâns, fără sa se ascundă, de necaz ca “nu e bine” si nu s-au împăcat cu “e bine, nimeni nu știe!” sau “toată lumea zice ca e bine” pentru ca au vrut sa fie “și mai bine”; și am văzut fete care au plâns in fata tuturor “ca puteau mai mult”, si chiar dacă m-a durut sufletul pentru tristețea lor, m-am bucurat in sinea mea ca nu se mulțumesc cu puțin, cu speranța ca vor cere mai mult, si vor obține.

O veste si mai buna este ca poate ei vor reuși sa nu fie contaminați, poate nu am transmis mai departe, poate nu era contagios si copiilor ăstora nu le va pasa de capra vecinului. Pentru moment, asa pare. Am văzut clar ca nu le pasa ce face celalalt, bun sau rau, se ajuta si isi vad de treaba, fiecare concentrat pe ceea ce are de făcut. Daca m-au păcalit…. vom vedea, dar nu strica sa speram!

E vremea Bobocilor!

Speranța este! Daca își vor tine mintea ocupata, vor da frâu liber creativității si nu se vor mulțumii cu “las’ ca-i bine” atunci nu isi vor pierde strălucirea aceea din privire si fiecare zi va fi o noua aventura si o noua provocare, întâmpinată cu energie si entuziasm.

****

Fata mea a strălucit datorita dansatorilor care au adus-o de la “știu ca exista stiluri de dans”, la “dansez stiluri de dans” in trei săptămâni. (Bine, nu are rost sa vorbim despre ce certuri se repetau zilnic ca sta cate 10 ore la repetiții in loc sa își vadă de școală, dar asta e alta poveste!)

https://www.facebook.com/pixelino.pixel?fref=ts

Asta e un lucru pentru care le sunt recunoscătoare lor.

Ei ii sunt recunoscătoare pentru ca îmi arata ca am reușit in proiectul meu de a creste un copil bun. Venea după fiecare repetiție epuizata de oboseala, dar plina de energie, incantata de ceea ce a învățat:  ” Uite, mami, ce m-a învățat Cristi”, “mami, sa vezi, toți copiii se aduna si fac roata in jurul nostru”, “mami, fetele se urca pe scaune si e atat de fain!”, ” sa vezi, ce bine ne iese! Serios, toată lumea se străduiește atât de mult!”

si uite asa….

O zi fara cusur