Sunt Doamna din inimă şi sunt o taciturnă. Mi-e drag să ascult ce au alţii de spus, dar rar vorbesc. Am adunat astfel multe în inima mea, şi azi am hotărât să le aștern pe hârtie…virtual, pe ele, Vorbele Nespuse.

 

Prințul din fereastra din vis

 

Cred că orice fetiță visează de mică la prinți misterioși. Dar să rămâi cu același vis undeva, într-un locșor ascuns al sufletului tău până ce ești FEMEIE, trecută bine de 40 şi …. poate părea pueril, siropos şi …vai, romantic!

 Eh, unele ne naștem așa!

De când mergeam cu tatăl meu, în fiecare duminică în plimbarea la castel, îmi imaginam că acolo, undeva, într-o încăpere, se află şi prinţul meu care într-o bună zi va apărea măcar la geam. Îi spuneam Vlad.

Plimbările au continuat şi singură, cel puţin de două, trei ori pe an, aşa…măcar pentru a-mi hrăni nevoia de romantism. Şi nu numai.

În urmă cu aproape doi ani reîntâlnesc o fostă colegă de servici, cu care nu mă mai văzusem de …hat…100 de ani. Relaţiile s-au reînnodat şi am ajuns să ne vedem zilnic, şi să stăm de poveşti ore întregi. Într-o bună zi îmi zice: ,,Auzi, tu trebuie să îl cunoşti neapărat pe cel mai bun prieten al meu. Mie mi se pare foarte evident că sunteţi exact ce trebuie unul pentru celălalt”.

Bineînțeles, din partea mea refuzul a fost categoric, ca orice femeie măritată care se gândeşte “de ce să te legi la cap dacă nu te doare?” şi nu ştii de unde pot apărea surprizele.

Azi nu, mâine nu, până într-o zi sătulă de insistenţele ei, i-am spus, convinsă fiind că oricum, şansele să se întâmple ceva sunt negative:

– Uite cum văd eu lucrurile. Nu-mi plac şi nici nu sunt de acord cu astfel de aranjamente, însă dacă Dumnezeu va considera că noi trebuie să ne întâlnim, ne va da ocazia.

A explodat de bucurie că nu am exclus total această posibilitate.

În acelaşi timp, conversaţii de genul acesta le avea şi cu el, izbindu-se de acelaşi refuz şi din partea lui. Până când într-o zi…. ,,Bine, dacă Dumnezeu vrea să o întâlnesc pe fata asta, atunci fie cum vrea El.”

Şi trece-un timp, în care bineînţeles fusese dată uitării această acceptare a sorţii, până când într-o zi, aflându-mă la ea la servici, dintr-o dată o văd cum i se luminează faţa, sare de-a dreptul de pe scaun şi fuge către uşă strigând cât putea de tare : ,, Vlaaaad !!!! “.

Discret, arunc o privire să văd şi eu motivul bucuriei.

“Deci…el e VLAD. Aşa deci, cu el vrea să îmi facă ea cunoştinţă.”

 Răsuflu uşurată.

 – Dar noi ne cunoaştem. Tăcere. Uimire. E clar, nu-şi aminteşte.

 – Sunt Ana, prietena Laurei. Pare confuz, îi mai dau amănunte. În sfârşit i se luminează chipul.

– Aaa, vecina ei de bloc, da, da, acum îmi amintesc!

Vlad a fost iubitul prietenei mele din adolescenţă. Pe vremea aceea îl găseam interesant. Doar la atât mă puteam limita, din loialitate şi respect. Acum ştiu că pentru el nu au existat limite. Draga de ea, nu mai e printre noi de foarte mulţi ani.

Nu am mai ştiut nimic de el. Locuiește în alt oraş, vine doar două zile pe săptămână în interes de serviciu.

– Abia aştept să povestesc cu Vlad, să îi văd reacţiile, să îi aud impresiile… zice nerăbdătoare prietena mea.

– Să nu-ndrăzneşti să scoţi nici măcar un pâs, că te mănânc.

– Nu cred că îmi faci aşa ceva, dar e prietenul meu cel mai bun…

– Dacă va avea ceva de zis, va zice şi fără să-l întrebi.

Am stat ca pe ace vreo săptămână, până a îndrăznit să zică şi el ceva.

,, Da măi, ce gânduri obraznice aveam eu cu fata asta, era numărul unu în topul meu. Oare, cum s-o abordez?”

Simplu, pe FB, şi la ce sunt eu receptivă sport şi alimentație, că doar pentru primele discuţii nu era să vorbim despre Kant şi Schopenhauer.

Într-o seară un pic, alta un pic şi m-am trezit într-o bună zi că-i spun prietenei mele ca dă, sunt  complet vrăjită.

Seri întregi de poveşti scrise, întrebări, amintiri…totul pentru a ne conduce spre prima întâlnire.

Serios?!…Îl cheamă Vlad?!

Unde ar fi putut avea loc mult aşteptatul moment? Unde, dacî nu în leagănul visurilor mele, la castel.

M-am rugat toată dimineaţa să nu plouă, nu mă imaginasem ducându-mă îmbrăcată decât în rochie lungă, albă.

Doamne, cât e de frumos ! Şi mai are şi un trandafir roşu în mână.

,,Te pot îmbrăţişa?”

Nu a mai fost nevoie de răspuns, inima, săraca, bătea să sară din piept.

Timizi, stângaci, ca cei doi adolescenți ce fuseserăm cândva, pătrundem în castel. Într-o încăpere, discret, un trubadur îşi mângâie chitara într-un ritm ce te duce în alte lumi.

Mai sus, în altă încăpere, o tânără domniţă îşi ţese gândurile pe o bucată de pânză. Întrăm în sala Cavalerilor.

,, Dansăm? ” Fericită, uit ca de mine, de ceilalţi, de moral, imoral, corect,  statut sau responsabilităţi şi mă las prinsă în ritmul lui Bryan Adams, You love a woman. Sigur că avea pregătită melodia. Chiar făceam parte din acea poveste.

Cum poţi să descrii atingerea mâinilor, îmbrăţisările, privirile?

Cum să crezi că în sfârşit ai găsit prinţul din visele tale?

Ridic privirea şi în colţul ochilor lui îşi fac loc lacrimile. Are la fel de mari emoţii ca şi mine. Îndrăzneşte un sărut. Aproape că leşin.

Mă aşez pe băncuţă, la fereastră.

El, îngenunchează în faţa mea, punându-şi capul în mâinile mele.

Rostește cuvinte la care doar am visat şi nu se opreşte din a-mi sărută degetele.

Acum sunt ochii mei înlăcrimați. Nu ne-am mai fi desprins din acel loc, din acele atingeri furate care ar fi smuls totul de pe noi în acele momente.

Mai facem un dans, de data aceasta mult mai pasional şi semiinconştienţi ne abandonăm fericirii. Şi poveştii de iubire.

Niciodată nu e târziu ca visele să se împlinească. Trebuie doar să crezi în ele. Şi în Dumnezeu.