Dacă la Mărăsești, Mărăști și Oituz, talpa poporului lupta și “fantomele albe” învingeau inamicul, acum “halatele albe” stau la baionetă.

Baioneta s-a reinventat sub forme și denumiri nu mai puțin curajoase, iar cei care o mânuiesc, poartă, asemeni infanteriștilor tuturor timpurilor, responsabilitatea apărării cetății.

Soldații români primeau la 1917, rămas în istorie cu o armată slab dotată, dar ostași curajoși, trei sute de gloanțe. Întrebat ce va face dacă termină gloanțele, un soldat oarecare a răspuns: “vom lupta cu grenadele, apoi cu baioneta”. Istoricii consemnează, și există mărturii ale prizonierilor nemți, că ostașii români au luptat cu bolovani, au mușcat și au zgâriat, dacă altceva nu le-a rămas drept armă.

Am parafrazat titlul filmului care trata al doilea război mondial, vorbesc de primul, dar mă gândesc la orice luptă dusă de poporul nostru de-a lungul istoriei.

Lupta de azi, păstrează elementele esențiale: linia întâi, perversitatea inamicului, curajul luptătorilor, apărarea cetății.

Eu vă descriu linia întâi așa cum știu eu. Nu sunt reporter, eu scriu gânduri și trăiri despre relațiile mele cu oamenii care intră, într-un fel sau altul în viața mea, un pic, un picuțel sau mai mult…

Frankfurt pe Cerna

Pentru mine, Gubi e sora mai mare și, mă simt adesea, când mă învață chestii noi, cu generozitatea ei binecunoscută, ca aia mică care se uită cu gura căscată de surpriză.

Gabriela Frankfurt (Gubi) e de profesie chimist (unul care își amintește să rezolve probleme de a XII-a, deși nu profesează), dar funcţionează în partea logistică a frontului, și dacă e să păstrăm limbajul de război, se ocupă de… contrainformații, căci adună datele despre inamic, le prelucrează și le transmite mai departe. Face dacă vreți, împreună cu epidemiologii DSP-ului, statisticieni, asistenti și call center un fel de 007 actual, fără papion.

Are abilități de Jolli Joker, căci orice i-ai cere să facă – poate se plânge că nu știe, dar sfârșește prin a face mai bine decât mandantele și asta datorită unei devoțiuni și sârguință deosebite, dar posibilă celor cu inteligența acea nativă care îi face să înțeleagă repede ceea ce studiază.

Echipa 007 e norocoasă că e parte din ea.

Gubi, are la rândul ei o soră. Naturală. Mai mare. Magda ii zice.

La bunicii mei, la țară, frații cei mici le spuneau celor mai mari “nene” și “tanti”, semn de stimă și prețuire, (obicei turcesc, dar nu cred că bunicii mei știau asta sau ar fi apreciat să le spui, pentru ei respectul era respect). Așa am crescut, asta știu.

– Tanti sora lu’ Gabi, aș vrea să vă întreb 4 lucruri:

1) Cum e să simți că moartea dă târcoale?

2) Ce simți când o invingi?

3) Ce simti când te învinge?

4) Doctorii fac oamenii bine. Ce ar face lumea bine?

 

De ce? Pentru că stătea într-o seară, așa cu ochii în zare, Gubi a mea, ruptă de oboseală dupa vreo zece ore de munca, și zice:

– Sunt atât de mândră de ea!

Magda Frankfurt e unul din doctorii din linia întâi. Unul care luptă cu armele consacrate, nu cu imaginea și pentru imagine.

Am urmărit-o cu atenţie în ultimii ani, cum se uită cei mici după cei mari și, de ce mă uitam, tot mai mare se făcea.

Acum pare un uriaș.

Când i-am spus că intenționez să scriu povestea luptătorilor pe care eu îi cunosc, din linia întâi, mi-a trimis un link cu postarea despre doctorița cardiolog, de acum celebră, care deși avea vârsta să stea acasă, a mers voluntar în Spitalul din Hunedoara. Atunci postarea mândrei fiice avea vreo 20 de like-uri, acum are mii. Foarte bine! Poate se vor reaseza valorile!

– Asta înțeleg eu prin erou, îmi scrie. Și să mai știi că noi, doctorii, avem contact cu pacientii infectați mult mai puțin decât asistentele și infirmierele, căci ele îi ingrijesc și le administrează tratamentul, deci sunt mai expuse, dar nu se plâng.

Oamenii care se înconjoară de oameni competenți și faini, și îi sprijină să înflorească, oamenii care clădesc ca să ramână, nu ca să se vadă, oamenii care își văd de treaba lor, oricine, ce ar zice, care își păstrează verticalitatea cu seninătate și inimă bună, sunt niste Uriași.

După ce am corespondat nițel, când am primit răspunsurile, putea să mi le trimită anonim, tot aș fi recunoscut-o în ele.

Cum e să simți că moartea dă târcoale?

–  E cumplit, mai ales că media nu face altceva decât să înspăimânte prin postări despre morți, despre contagiozitate, despre importanța echipamentului de protecție (şi mai ales despre cum să te dezechipezi), “ştiri” care de altfel apar şi pe site-urile de specialitate…

Fiind la grupa de risc (dupa vârsta) şi având și câteva boli cronice…e de înțeles că m-am temut şi pentru viața mea…Cu toate astea, nu m-am gândit niciun moment să profit de aceste lucruri și să abandonez..

Este foarte clar faptul că, fiecare medic își dorește să amâne cât mai mult sfârșitul bolnavilor (cronici sau nu) și să trateze eficient toți pacienții…Uneori reușim, alteori, nu…deși luptăm până la capăt…

În această pandemie am avut “ocazia” să văd oameni sfârșind dramatic și neașteptat, într-un timp foarte scurt și alții, recuperându-se (tot neașteptat ) contrar prognosticului foarte rezervat…Toate “nereușitele” te marchează, dar nu ai timp să …zăbovești foarte mult asupra lor, pentru că apar alte cazuri, alte probleme, alte victorii, alte războaie pierdute…

Ce simți când o invingi?

–  Normal, SATISFACȚIE, mândrie că ai ajutat și tu la asta și că toate eforturile tale de-o viață (ani mulți de școală și mai mulți ani de experiență) nu au fost în zadar..

Ce simti cand te invinge?

–  Te simți mic și neajutorat în fața destinului, o parte din sufletul tău plânge pentru fiecare pierdere, te gândești cum să anunți familia și te pregătesti pentru …întrebări fără răspuns…

Doctorii fac oamenii bine. Ce ar face lumea bine?

–  Da, doctorii fac oamenii bine…pe cei mai mulți, dar așa cum am mai spus…uneori sunt și ei invinși…Ni s-a întamplat tuturor, este “crucea” noastră, pe care fiecare trebuie să o ducem…

Ce ar face lumea bine??? Categoric, tot OAMENII și sper că tot ce am trăit în aceste luni ne va ajuta să apreciem ceea ce merită cu adevărat apreciat, vom prețui mai mult familia și prietenii, și vom avea mult mai multă grijă de natură…

 

Zâmbet de Miri

Pe Miri Haluca o știu de la Zumba. Râdem, dansam, cântam, mâncam prăjituri și bem vin. Grea viață.!În timpul liber e cadru medical. 🙂 Nu mare lucru! Doar câteva mii de suflete îi sunt recunoscătoare. În rest lapte și miere!

Râde ca un soare după furtună. Își iubește cu patos familia, prietenii și profesia. Și Zumba, desigur! Ah, și pe noi, minunatele!

Sare să te ajute cu orice, un dans, o informație, un sfat medical sau nu, o cană de ulei, un tricou. E Om, ce să zic!?

Linia întâi a prins o și o ține nenumărate ore cu zâmbetul neschimbat. Ca la Zumba.

Ia zi Miri, mai ajuta-mă o dată , cum ai răspunde tu la întrebările astea:

–  Cum e când moartea dă târcoale?!… Nu realizezi….în prima faza, esti paralizat de gânduri, incertitudini, teamă..Esti  faţă în față  cu un dușman necunoscut, tăcut. Unde să ceri ajutor? Toţi, suntem în aceeaşi barcă, toţi, cei implicați direct, învățam acum despre  ea…infectia cu COVID-19…

Moartea, ti se pare că-ți suflă în față, prin mască, cu fiecare pacient care se desaturează. Da, tu asistenta de Neurologie, ai învăţat peste noapte scheme de antibiotice, monitorizări şi ce faci, daca un pacient se desaturează…plămânii lui nu mai funcţioneazaăla capacitate maximă. Şi te gândești, ce va urma!?

–  Cum e când invingi  moartea!?….

Era vineri…3 aprilie.. seara….primele ore de activitate pe secție de suspecți Covid ….un apel disperat de la colega mea ..” Șefa, am primit o pacientă pe secție…..ce fac?”….

Mă îmbrac…plec la Spital la ora 22….mutîm pacienta în izolator…o liniştim, pe ea, pe noi, bătăile inimii noastre. E primul pacient suspect COVID, conștientă, mama a două fete.Plec spre casă la ora 24, si mă întorc a doua zi….si, de atunci, în fiecare zi ! Sunt la serviciu din 30 martie….zilnic ! Alături de “oamenii mei” Niciunul  nu a dat înapoi, niciunul nu a zis că renunță. Cum e când învingi moartea!?….E atunci când prima ta pacientă pleacă acasă….pe picioarele ei…. Şi răsufli uşurat….deci “se poate “!

–  Când Moartea te invinge… e cel mai greu răspuns. Pe mine moartea mă invinge prin privirile celor care vin să ridice mortii, în saci negrii… nedrept, crud, fără alinare…

–  Ce ar face lumea bine?!Unitatea, încercarea de a fi bun, de a înţelege şi respecta pe celălalt. Să ne preţuim pentru ceea ce suntem şi ce facem fiecare după puterea şi priceperea sa. Am primit felicitări?! de ce? Sunt tot eu, mi-am facut doar datoria. Mâine dacă e să o iau de la capăt, tot asta aş face. Fac ce fac de 30 de ani. #rezist Alături de oamenii mei, pot orice!

 

Honeybee

Melinda – etimologic și antropologic :), e o compoziție care sugerează dulce, bun, hrănitor, şi harnic. Mi se pare predestinat, căci rar am văzut atâta ubicuitate la cineva, fără să fie Moș Crăciun 🙂 …

Melinda este în sala de nașteri, la evenimentele colegilor, la spital, la cabinet, în sala de cursuri, la petrecerile prietenilor, la un telefon distanță de pacienți, și mereu pare că ziua ei are 25 de ore. Neobosită și curajoasă, este genul de om căruia dacă îi prezinți o problemă nu se lasă până nu îi dă de capăt.

Tu aduci viață pe lume. Tu stai în fața Creatorului, zi de zi și ceri ” Să fie viață”. “Să râdă! ” “Să gângurească!” “Să se bucure și să bucure” Și Creatorul dă viață!

Nu cred că ți-e ușor azi, când molima amenință tot ceea ce tu muncești să creezi, dar te privim cu admiraţie cum nu dai inapoi.

Doctoriţa Mitranovici, înainte de doctor e prietenă devotata și om fain. E colega mea din liceu, fata cuminte și atentă, din prima bancă, cea care raspunde la orice intrebare.

Uite M, răspunde la astea:

–  Cum e să simți că mortea dă târcoale?

–  E îngrozitoare senzația …în primul rând, te gândești cum să limitezi dezastrul care se poate declanșa…căci nu e vorba doar de acea pacientă…ci de ce ai pe secție…S-au dublat lăuzele și bebelușii de când alte spitale au decis să dezerteze. Iar lăuzele și bebelușii sunt categoria cu imunitate redusă…mai redusă ca vârstnicii…lupta să păstrăm secția “curată”,pacientele în siguranța…Echipamente incomode…măști prin care nu poți respira…suspiciunea covidului la fiecare tuse sau strănut…isteria unora din personal…calmarea tuturor…sedințe …OUG pe care le primim noaptea prin sms…informații contradictorii…surpriza că suntem pe cont propriu…regândirea structurii spitalului, circuitelor…lucru pe echipe de medici…ne intâlneam cat mai puţin și de la distanță…predarea gărzii prin telefon…scurtarea timpului cu pacienții…

–  Ce simţi când te invinge?

–  Nu e vorba aici de a invinge…lupta e inegală, și evitând să îmi răspundă continuă…Dar, știi ….răsufli doar ușurat că a mai trecut o zi fără probleme mari…de frică și pacientele vin când e dramatică situația…e o minune că a scăpat toata lumea cu bine…dovadă clară că există Dumnezeu!

– Ce simți când învingi tu?

– Nu simți victorie…simți o oboseală continuă…o amorțeala nefirească…dacă ești și factor de decizie e și mai rău…te sună colegii, toți șefii de secţie ne sfătuim, ne sfătuim cu direcțiunea…și când credem că o scoatem la liman mai vine vreun spital cu vreo idee…își mai dă un medic demisia pe undeva…și o luam de la capăt…nu dormim nopţile.

Un erou pentru mine e șeful de sectie ATI…fără circ sau drame a organizat secția…și să fie un exemplu pentru ceilalți ,a rămas 4 zile la spital să vegheze asupra implementării circuitelor și respectarea ordinii…ei intră doi în garda acum în criză…inainte era doar o linie de gardă…dar acum vin doi…unul la etaj covid, altul tot ce e noncovid…și noncovid e dublu pentru secțiile chirurgie și ginecologie…groaznic de mult.

(…) …plus cei nevăzuți, nu doar doctorii, sau cadrele medicale…conducerea spitalului nostru spre exemplu…nu mai au zi, noapte, seară, weekend…personalul administrativ care trebuie să faca minuni cu banii … sincer mă rog să scăpăm cu bine

 

Medic de familie sau medicul familiei

Daca nu aţi văzut serialul italian “Un medico in famiglia”, trebuie să îl vedeti. E o comedie tare faină care umple sufletul de bine şi încredere.

Mihaela noastra, aşa e.

Doctorita Huh este doctorul familiei care îţi stie problemele de-a fir-a-păr, şi are un soi de dulceaţă şi când crede ea că trebuie să fie severă, dar nu simte că îi pleacă un zâmbet aşa, afectuos; care citeşte toate noutăţile despre medicamente şi tratamente, dar şi despre albine şi uleiuri, ceaiuri şi creme.

E dotată cu un bun simt în sensul profund al cuvântului, care face ca şi cea mai panicată persoană să se reculeagă. E capabilă, jur, dacă o suni şi strigi “mooor!” să zică “nu chiar acum, că avem ceva treabă, uite ia un ceai de tei” şi în câteva minute să fie la uşa ta, să vadă ce se petrece. :))

Genul de doctor care nu numai dă tratament, dar te şi urmăreşte dacă îl iei, dacă nu are încredere în tine… hmmm!

Dacă nu vrei medicamente, îţi dă ceaiuri, dacă nu, uleiuri sau sfaturi atente, căci la orice opţiune, îţi explică exact cine cu cine reacţionează şi de ce trebuie să faci una sau alta, şi chiar dacă ţi-a spus a mia oară, mai zice o dată câte ceva despre alimentaţia sănătoasă şi suplimentele pentru energie, imunitate şi starea de bine. Nu îţi dă trimitere la oftalmolog fără să îţi zică “odihneşte-ti ochii”, la doftorul de inimă ori inima bună :), fără să intrebe “da, cu supărarile cum stai…?”…

O întreb şi pe ea aceleaşi lucuri, pentru egalitate, dar zice că întrebările astea nu sunt pentru ea. Ea nu se gândeşte la moarte, şi mai ales, nu, când e atât de aproape.

Mersi, Doc, mi-ai răspuns deja 🙂

 

Pentru detalii consultaţi farmacistul

“Dacă nu pricepi ceva, întreabă farmacistul”…e cea mai des întâlnită frază, după uita-te pe net…:) Specialistul e greu de contactat, medicul de familie e aglomerat, aşa că rămâne să ne urcăm în capul farmacistului. Deschidem uşa tuturor farmaciilor şi tot găsim unul disponibil. Disponibil am zis, nu instruit şi calificat. Asta deja e altă treaba!

Farmacistul nu mai prepară ca pe vremuri poţiuni medicinale, menite să înlăture beteşugul, ci în spatele a mii şi milioane de branduri şi case de medicamente, stă faţa în faţă cu bolnavul, azi, precum ieri.

Dacă ai medicul tău curant, duhovnicul, psihologul, manichiurista, de ce nu ai avea şi farmacistul tău…:)

Să ştiti că prinde bine să ştii că ai încredere, şi la toate întrebările acelea pe care, inevitabil le aruncăm asupra lor, îţi va răspunde informat şi profesionist.

Monica Radac e prietena mea, dar poate fi şi farmacista voastră, pentru că îndeplineşte cele de mai sus.

E genul ăla de mama de băiat, care nu vrea să vezi că s-a emoţionat, dar e sensibilă până la lacrimi, care vorbeşte puţin, dar când te uiţi e gata făcut, ce nu ai apucat să ceri.

Pe cine să întreb dacă e greu şi dacă i-a trecut prin cap să renunţe în vremurile astea complicate de război, dacă nu pe ea!?…

– Stai puţin, cum să renunţăm?! Asta e treaba noastră şi asta trebuie să facem! Da, îţi tremură sufletul câteodată, dar niciodată nu e simplu cu boala, şi nah, în farmacie e curat ca în farmacie, mereu dezinfectăm, doar acum avem măsuri suplimentare de protecţie!

 

Am scris textul ăsta cu greu, pentru că e greu să navighezi între stilul tău şi pretentiile tale, timpul tău şi timpul celor despre care scrii şi mai ales, reţinerile tuturor. Ale mele, căci ce scriu e din suflet şi vreau să mă asigur că tot acolo merge, şi mereu mă indoiesc că e destul de bun. Ale lor că le reţine o doză de modestie combinată cu reticenţa la expunere plus lipsa de timp ca să tratezi cu seriozitate un subiect serios. Aşa că, unele informaţii pot fi depăşite, căci războiul în sine e un organism cu transformări permanente, dar o concluzie simplă rămâne constant valabilă: chiar dacă teama e firească, are cine să ne ocrotească!

 

O zi fara cusur