Viață legată cu ață

Viață legată cu ață

 

Cred că am închis și deschis televizorul de zeci de ori.
M-am obișnuit să ascult știri și dezbateri în timp ce lucrez, dar azi nu știu ce am…..
Mă agasează doamnele acestea, care se plâng că lucrează prea mult și copiii sunt atât de energofagi, și sunt atât de neapreciate…

Nu reușesc să termin un amărât de tiv, și rochița asta nici măcar nu e unul din modelele mele de top. E simplă și ușor de făcut, am o medie de 2 cap – coadă pe zi, genul ei, deja. Dar, azi…. De două ori m-am rănit în foarfecă, și eu nu îmi amintesc de când nu m-am mai lovit!

Am pus de ceai. S-a răcit și nici nu am luat o sorbitură.

Când au venit copiii, le-am pus masa și mi-au comunicat ședințele de săptămâna aceasta.

Cea mare e ultimul an la liceu și se pregătește de medicină. Nu mi-a dat niciodată bătăi de cap. Cea mică e clasa a zecea, și are de doi ani banii ei, căci participă la prezentări de modă în show –uri importante.
Chiar, oare câți bani are deja? Știu că fetele, la prezentările mele o plătesc destul de bine, și nu e vorba de favoritism, chiar nu mă bag. E un copil bun și atent.
Ședințele sunt o formalitate, dar eu am respectat mereu formalitățile și lor le place să merg la școală, zic că domnii profesori sunt mai îngăduitori cu ele, câteva zile, după ce trec pe acolo. Râdem de fiecare dată pe tema “ce să port azi la voi la școală”.

Ne facem mereu pe plac una alteia, și tocmai de aceea le-am întrebat înainte să plece fiecare la treaba ei, ce vor la cină.
Am curățat și ordonat bucătăria, readucând-o la starea cu care l-am obișnuit pe soț, să îl aștept, și am făcut alt ceai.

Abia am așezat ceașca pe farfurioară când a sunat la ușă. Fetele râdeau din camerele lor: “iar a uitat cheile“.
Soțul meu a venit plin de bună dispoziție, aducând un pește mare care se pare, fusese la ofertă și s-a agățat de el, pur și simplu.
Fetele vor trebui să aștepte cu cina comandată, căci peștele nu era în program.

Ceaiul meu rămâne pe colțul măsuței, stingher, pentru că nimeni nu mai avea timp de el. Toți patru am început să depănăm ziua, atacând în multe feluri peștele cel insistent. Cina a fost savuroasă, chiar dacă neplănuită.
Am așezat un mic desert pe câte o farfurioară fiicelor mele, am așezat paharul de Cognac lângă ziarul lui în salon, mi-am pus rochia făcută săptămâna trecută (ruginie cu dantelă brodată în V pe spate), pardesiul și am plecat.c02aea376205722025fe928be0bc75b9

După câțiva pași, eram în București și urcam la etajul 77 al clădirii unde mă aștepta el. Îmi simțeam ochii arzând de bucurie. Aproape uitasem cât e de frumos!

Mi-a deschis senin și m-a sărutat pe obraz. Nu, nu era urmă de pasiune în sărutul de bun venit. Am simțit ochii arzând de îngrijorare. Mi-am alungat gândul.

Am străbătut un hol mic și am văzut, în cea de a doua cameră două persoane la televizor. Am simțit o undă de șoc când i-am salutat și mi-au răspuns, dar am închis ochii, în mers spre camera lui să uit imaginea, și i-am deschis când a închis ușa în urma noastră.
Când i-am deschis, am făcut cunoștință cu o cameră ce aducea a Milli Vanilli. M-am întors să-l privesc, să văd dacă l-am confundat, în gând, dar nu, era chipeș cum mi-l aminteam. Jeanșii atârnau sexi pe șolduri și zâmbetul flutura arogant în colțul gurii, cumva…delicat. Da, exact acest mixt nefiresc rămăsese și în amintirea mea. Mi-am lăsat ochii în jos, mi-era teamă că-l vor arde.

Ne-am așezat pe marginea patului și am privit poze și albume de vinil până când, cred că, am adormit. La un moment dat, mă trezesc și vreau să intru în baie, și găsind cu greu ușa, fac un singur pas, unul singur și mă opresc terifiată. Doamne așa de sus e etajul 77?! Și, cine pune baia la capătul unui hol cu podea de sticlă la etajul 77. Nu pot înainta, dar nu pot nici să mă întorc.

“E doar o senzație urâtă, depășește-o!” îmi spun.

Când am ajuns la baie mă simțeam ca după un maraton de 7 km. Adrenalina îmi stârnise vertijul, și respirația nu îmi ajungea.
Baia era deplorabilă. Se lucra, dar nimeni nu îndepărtase molozul, așa că ușile nu se închideau, apa curgea pe jos, și era praf peste tot.
Am realizat studiind mizeria din jur că deja e dimineață, și gândul mi-a zburat la frumosul adormit cu un scurt flash a ceea ce ar putea înlocui noaptea de amor nepetrecută. O dimineață arzătoare. Am pornit cuprinsă de entuziasm spre holul cu podea de sticlă fără urmă de teamă.

Surpriză, doi oameni în salopetă verde așezaseră o mochetă.

Din partea cealaltă, chipeșul meu venea îmbrăcat în ceva ce semăna a echipament de hochei, de culoarea prunelor stricate, cu întărituri la genunchi, și ceva ce aducea a vâslă, în mână. Mergea la baie și, în intersectare, mă salută candid și spune că speră că nu mă supăr, dar trebuie să plece la antrenament. “Nu, desigur! Pa! Distracție plăcută”.

Ies încet, rochia ruginie e foarte apreciată de toată lumea, și îmi acoperă, tocmai bine inima unde e goală, și scârțâie. Sau plânge?
Hotărăsc să mă îndrept spre Lipscani. Îmi voi clăti ochii, îmi voi scutura senzațiile și voi schimba gustul.

La capătul Lipscani-ului știu deja, o negresă și o cană de cafea cu scorțișoară. Mai merg un pic și văd o măcelărie, apoi un magazin urât de mase plastice, cred… La pasul următor sunt deja la capăt și stau nemișcată în fata pieței Obor din Hunedoara, iar mama îmi oferă, din plasă, un covrig cald.

Mă îndrept de spate și gem fără să vreau. Durerea îmi furnică tot corpul. Trebuie să scutur un pic mâna și va trece, dar acum e atât de intens! Mi-a amorțit, și pe piele se disting fără efort, urma de la foarfecă și de la papiotă, iar pe cealaltă, ca și pe frunte și o parte din obrazul foarte roșu, urmele firelor mele de păr.

Am senzația unei revelații. Următorul meu model va fi o rochiță ruginie cu un decolteu adânc în forma de V pe spate, acoperit de dantelă semiopacă. Va arăta ceva și nimic, și va evoca prin culoare un trecut.

O zi fără cusur

received_867966876557043


One response to “Viață legată cu ață”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *