Viaţa legată cu aţă – Scrisori

Viaţa legată cu aţă - Scrisori

“Draga mea,
Ştii cât de mult te iubesc. O iubesc şi pe sora ta, dar tu eşti primul meu născut şi iubirea pentru tine are şi o doză de recunoştinţă, căci simt că m-ai învăţat ce să nu greşesc cu sora ta.
Nu ştiu dacă e adevărat pentru toate mamele, dar e adevărul meu.
Tot adevărul meu e şi ceea ce îţi voi povesti, şi o fac în loc de răspuns la “Mamă, să mă mărit sau nu?”
Dacă aş spune “nu, eşti prea tânără” ai zice” şi tu ai avut aceeaşi vârstă şi uite ce bine vă merge!” iar eu nu te pot contrazice.
Tatăl tău e o parte a adevărului meu, dar mai am două.” (…)
***
Până aici ştiu sigur că aşa vreau să îi scriu. Apoi, cum să îi spun că….
Primul era cu 13 ani mai în vârstă decât mine, mult mai scund decât mine, cu haine mereu mai mari decât statura sa, cu un gust straniu pentru ţinute demodate şi caraghios de sobre. Politicos, manierat, versat, era o figură interesantă nicidecum frumoasă şi un intelect spectaculos.
Îl iubeam cum numai eu ştiu iubi, complet, onest, înflăcărat.
M-a pedepsit în toate felurile pentru asta. Cum îndrăzneam eu tânără, frumoasă, curtată, cu succes, familie bună, bani, în fine…. să aspir la el.
Un an am plâns noapte de noapte, cu mici licăriri de speranţă când mă cauta pentru că avea nevoie de cine ştie ce absurditate, ceea ce mie îmi spunea că e un pretext să ne întâlnim.
Ne întâlneam. Ardeam în sărutări, apoi dispărea în politețe rece şi bunăvoință, condescendentă sub sigla “sunt prea mare faţă de tine”. Îl căutam frenetic în orice chip, iar simpla lui vedere, chiar şi de departe mă ameţea. Îmi făceam de lucru prin prejma lui, iar dacă ar fi vrut să mă iubească în japoneză, învăţam limba.
După un an de “vino un pic, du-te departe” am plecat un weekend la Sinaia cu nişte prieteni, fără să îi spun nimic. Era obişnuit să ştie tot ce fac, deşi el nu îmi spunea mie niciodată nimic.
Când m-am întors, mi-a cerut să ne vedem pentru un motiv neimportant, ne-am întâlnit, ne-am pupat de revedere ca două vechi cunoştinţe, am auzit zgomotul curelei care se desface, dar am crezut că mi se pare, apoi am simţit cum fusta mea albă e smulsă cu furie în sus.
În aceeaşi zi a plecat o lună în SUA. Nu mi-a scris, nu m-a sunat niciodată. Când s-a întors mi-a făcut cadou un tricou pe care scria “ I’m too sexy for my lover” şi un sutien de la Victoria’S Secrets.
Îl iubeam total, întreg, fără excepţii, şi nu îmi păsa dacă mă iubeşte. Ceea ce am fost în stare să fac pentru el, nu mă credeam în stare să fac vreodată.

Într-o seară, trebuia să ne întâlnim la mine, am amânat orice altceva şi am schimbat planurile multora cu costuri mari ca să fiu liberă la ora 19.
La 18,55 îmi spune că întârzie şi în telefon se auzeau voci multe, la orele 20 îmi trimite mesaj că mai durează puţin, la 21, 30 când nervii mei cedaseră deja, întră vizibil agasat şi ne petrecem seara povestind de enervanta companie care l-a reţinut şi câte ar fi avut de câştigat dacă eram prezentă, dar cum niciodată nu m-ar expune.
Prima noastră vacanţă împreună a fost un soi de vacanţă de afaceri pentru el, la Bucureşti. Ştiam din capul locului.
Ne-am cazat într-un hotel boutique, de un farmec incredibil, a cărui lobby era folosit de oameni de afaceri pentru întâlniri şi dacă nu erau cazaţi, datorită aspectului.
Apartamentul avea un aer boem şi mult alb, iar pe masă trona o șampanie enormă şi căpşuni.
Când am intrat am apucat să văd şampania şi florile de pe masă apoi am văzut doar multe feţe ale pasiunii.
Am încercat nişte sentimente amestecate să văd că baia era pregatită deja aşa cum o făcea el mereu pentru momentele nostre de tandreţe acvatică. Inclusiv lumânările erau cele pe care le folosea el, deci ceruse angajaţilor ca pentru acea oră să fie totul pregătit. Muzica se auzea în surdină în tot apartamentul….
În fiecare dimineaţă, el pleca la întâlniri şi mie room service îmi aducea mâncarea la care mă gândisem fără să o comand. Pluteam.
Într-o seară, a contramandat cina la Carul cu bere, dar mi-a spus să merg eu cu cineva, ceea ce am și făcut. La întoarcere, intrând în hotel mă zăresc în fugă într-una dintre oglinzile ce străjuiau intrarea. Bine dispusă de imaginea reflectată, căci străluceam de fericire, îmi fluturam pe tocurile cizmelor înalte pungile de cumpărături şi pletele pe spate, constat încântată ca iubitul meu era în lobby cu alţi trei domni cu pahare de cognac şi trabucuri.
Mă priveau intens cu toţii, şi s-au oprit din ceea ce vorbeau. El s-a întors scurt, s-a uitat aprig spre mine şi mi-a întors spatele fără măcar un zâmbet. Ceilalți continuau să mă fixeze.
Ca să urc, treceam oricum pe lângă ei, am ezitat câteva secunde să mă opresc în dreptul lor, dar cum nu s-a întors deloc, măcar să mă salute, mi-am continuat drumul transformată într-un ghem de durere, frică, jenă şi umilinţă pe tocuri înalte, rochie sexi şi machiaj de zi, târând o pungă din care râdea ironic un neglije de dantelă neagră.
A durat mult până când a urcat şi el. A intrat precaut, dar cu faţa aceea care mereu îmi spunea “nu îndrăzni să îmi reproşezi ceva”.
Eu am intrat în dormitor, încet şi provocator, mi-am pus foarte lent neglijeul şi m-am aşezat pe un fotoliu, privind pe geam luminile Bucureștiului.
Știam că nu are curaj să se apropie, că simte că nu merită şi că se întreabă cum va fi pedepsit. Pedeapsa era inutilă, se pedepsea el suficient convins că unul ca el nu poate fi văzut cu o femeie ca mine, căci toţi acei parteneri de afaceri vor crede că este folosit şi nu iubit, aşa cum ştia totuşi că este.
Azi este o melodie care îmi amintește de el, de noi:https://www.youtube.com/watch?v=–c2Lu5qN5s
Eram atât de fericită, când mă lăsa aproape de el, că suportam când mă îndepărta, însă știam, şi îi şi explicasem, că asta lasă urme.
Încet, dar sigur, rana mea devenea tot mai gravă, până când sufletul meu a produs antidotul şi m-am trezit la un moment dat că nu-l mai caut din ochi în orice clipă, că nu mai sper că fiecare apel telefonic să fie de la el şi că nu îmi mai pasă dacă nu mă cheamă, sau dacă nu vine.
Mai apoi, când mă chema, nu mai răspundeam.
Nu din răzbunare, nu demonstrativ. Iubirea mea era matură şi îmi respectam prea mult sentimentele pentru aşa ceva.
Mă uitam cu o tristețe înlăcrimată la mine, cum nu reușeam să mişc o fibră a sufletului meu, deşi chemările lui erau acum atât de frumoase. Punea în ele tot ceea ce ştia că îmi place, căci mereu am admirat cât de bine mă cunoștea. Ştia că efortul e zadarnic, dar tot îl făcea, şi îi vedeam durerea în ochi în timp ce mă privea îndepărtându-mă încet, pe calea de el trasată.
L-am iubit, am suferit, nu îl urăsc, nu am ce să îi reproșez, nu ştiu ce să te învăţ din asta!

Al doilea, era cu opt ani mai tânăr decât mine. Înalt, brunet, fost sportiv de performanță ce practica varii sporturi din plăcere şi cu lejeritate, genul de bărbat care ştia să poarte tricouri sau cămăşi cu aceeaşi nonşalanţă şi efect, şi arăta perfect în orice, mai ales fără nimic. Frumos ca rupt din soare!
L-am cunoscut din întâmplare şi am trăit câteva zile toride în luni de îndoieli şi întrebări.
Prima întâlnire romantică, nu a fost deloc romantică. Sau a fost, dar nu în sensul clasic.
Era atât de fascinat de mine, mă adora în toate modurile posibile şi mă urcase pe un piedestal, că în seara când şi-a văzut visul cu ochii şi m-a putut atinge, nu a putut sta lângă mine.
Nu ştiu cum să definesc forma în care mă iubea, decât că mă făcea să chiar cred că sunt perfectă, pentru că el astfel mă vedea.
A doua zi, când am ajuns la uşa lui, a deschis înainte să bat şi m-a smuls în casă.
Era atât de frumos în nerăbdarea lui! Avea ochii arzători şi buzele fierbinți, iar părul ciufulit arăta cât de lungă îi fusese așteptarea. Era miezul iernii, şi să-l văd doar în tricou şi o pereche lejeră de blugi m-a surprins şi m-am gândit că de aici voi lega conversația, când am văzut cu coada ochiului sticla de vin scump de pe masă şi două pahare de pepsi goale ce ne așteptau. Când m-a ridicat în braţe însă, am renunțat la întrebare, căci dogorea.
La ritmul pasiunii care îl anima, când m-a ridicat în braţe de pe fotoliu unde îmi savurasem vinul, ca să ne sărutăm pe masă, pe un perete şi pe marginea unui dulap, timp în care presăraserăm casa de haine, mă aşteptam ca odată ajunşi în dormitor, să mă arunce cu aceeași înflăcărare în pat. Dar, nu. Viteza a scăzut brusc când a ajuns lângă pat, unde m-a aşezat gentil, cu grijă şi multă tandreţe.
Dogoritoare au fost şi următoarele zile, după cum sterpe momentele când schimba în ultimul moment planul şi apoi revenea cu aceeaşi forţă idolatrizantă.
Pasiunea lui prin ceea ce făcea şi cum făcea, prin ceea ce spunea şi cum spunea, mă urca pe cele mai neștiute înălțimi ale fericirii, de unde apoi veneam în jos în cădere liberă, cu o viteză ameţitoare.
Într-o dimineaţă, el plecase pe la 4 în urma unui telefon urgent la serviciu, după ce nu închisese ochii nicio clipă, decât poate de încântare, am găsit înfăşurat pe rimel cu elasticul de prins părul, un bileţel ce descria continuarea nopţii, dacă ar fi rămas.
Am zâmbit tot restul zilei doar la gândul acela, însă zâmbetul s-a topit uşor uşor când, preţ de trei săptămâni nu a reuşit să găsească o clipă liberă între serviciu, meciurile cu băieţii şi campionatul de rugby din Noua Zeelandă în transmisie directă seară de seară…
Eu nu voiam să mă idolatrizeze din când în când, ci să mă iubească mereu.
Eu mă adaptam politicos la prietenii lui, el era copleșit de ai mei.
El nu putea să mă înțeleagă. Eu eram mereu prea mult şi prea sus pentru el, şi de fiecare dată când decidea că trebuie să fugă de mine, spunând că e mai bine să nu mă mai vadă niciodată, căci doar aşa mă poate uita, lăsându-mă în lacrimi, revenea spunând că nu mai poate fără mine.
Eu nu reuşeam să simt că e potrivită sau nu relaţia noastră, căci nu reuşeam să trec de lupta lui cu un noi, care nu reuşea să se formeze în afara dormitorului meu sau al lui.
Şi asta se întâmpla uneori şi în aceeași zi, alteori la distanţă de săptămâni.
“Da, ai dreptate, tu trebuie să fii cu cineva de vârsta ta.” Când credeam că nu îl voi mai revedea, şi reuşeam să îmi amorțesc durerea, reapărea.
Dar nu stătea, nu pleca. Lasă-mă şi nu mă lăsa…….
L-am iubit, am suferit, nu îl urăsc , nu am ce să îi reproşez, nu am ce să te învăţ din asta.
***
Ştiu însă cum voi încheia:
“Viaţa nu e alb şi negru.
Viaţa nu e bine şi rău.
Uneori aproape bine e destul de rău.
Citeşte tu printre rânduri şi Doamne ajută, căci în dragoste nu există sfat suficient de bun.
Ai cât de multă grijă poţi de tine!”

O zi fără cusur

received_867966876557043


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *