Nu sunt genul “mâncător de dulceață”. Nu am fost niciodată. Nici magiun, nici marmelada.
După o noua repriza de “La medeleni” cartea copilăriei mele, pe care am citit-o de mii de ori si știam pasaje pe de rost, ceream bunicii care m-a crescut si cu care îmi petreceam vacantele la tara, magiun, dar nu-l devoram precum cele trei personaje din carte lui Teodoreanu. Il ceream sa fiu in ton cu personajele mele preferate, dar nu știu ce se alegea de el.
Singura mea întâlnire cu dulceața era in curtea străbunicii la Ploiești. Aici mi se asociază dulceața de vișine, lingurițele de argint, farfurioare minuscule cu margini filigramate, cu zile de vacanta, vacanta de vara si răcoarea de sub vita de vie a dimineților de vara.
-Ce faci fetică? Să-ți dea buni niște dulcetică? Uite Violetuța, mama, cafeluța! împărțea străbunica bunătăți, tuturor, de cum ii zarea. Si atunci, eu nu puteam sa nu fiu incantata si sa accept cu aceeași deferenta invitația cu care îmi fusese făcută.
Nu m-am dat niciodată în vânt după diminutive, nici chiar mica fiind. Ba mai mult, numele de alint, diminutivele, prescurtările le-am considerat mereu privilegiul familiei si a celor apropiați, si mi se părea total inadecvat sa mi se adreseze lumea altfel. Mama a încercat ani în sir sa ma convingă ca lumea vede asta ca pe o economie de timp.
“Scumpa mea, dacă te cheamă Leopoldina, de exemplu, nu e mai scurt sa strige copiii “Leo, hai sa sărim coarda!” ? Pana sa spui “Leopoldina, hai sa sărim coarda!” ți-a trecut rândul”
Cu toate astea, în accepțiunea străbunicii, exprimarea nu se datora zgârceniei verbale. Era un soi de privilegiu lingvistic, o anume burghezie a comunicării in cel mai rafinat mod. Era precum dulceața de vișine pe farfurioara de cristal, sau cafeaua din ceașca de porțelan fin.
In ceea ce priveste dulcetica … nu știu dacă mâncam cele trei boabe de vișina din siropul sidefat, dar știu ca primeam bucuroasa farfurioara cu minuscula linguriță.
Nu am fost niciodată iarna. Nu erau vacantele atât de lungi. Mama ma ducea vara, câteva zile ce mi se lipeau de retina si mi se impregnau in minte ca vacanta.
In zilele acelea nimeni nu pleca nicăieri. Rar, foarte rar rămâneam fără pâine, de exemplu, si mergeam cu verișoara mamei la magazinul din capătul străzii. Mă arata lumii ca pe raritatea ce nu eram, patronându-mă cu replici de “adult” : “nu ieși in strada”, “așteaptă-mă” etc deși diferența era de doar șapte ani intre noi. Era parte din farmecul locului.
Însa, in general, pentru trei, patru zile stăteam toți laolaltă, într-o simbioza independenta, într-o calda entropie.
Doamne, un pumn de coacăze au iscat atâtea amintiri!
Soțul meu a venit aseară acasă dintr-o delegație si a adus un borcan, foarte șarmant ambalat, de dulceață de coacăze.
Toată familia consuma cu placere dulceața de piersici a maica-mi, ori de nuci verzi, ori cea de măceșe si magiunul soacrei mele. Eu nu.
Dulceață asta, însă a bătut orice record. Fiecare mic dejun e mai lăudat datorita ei.
Într-o duminica ședeam leneși in jurul mesei, povestind ultimele noutăți. Soțul era mulțumit ca ii ieșise planul, fetele îmi raportau detalii simpatice ale amuzantei, seninei si coloratei lor vieți, când , ma ridic și scot borcanul de dulceața de coacăze, in loc de desert.
Ung o felie de pâine prăjită cu unt, pun coacăze din abundenta deasupra si îmi spun zâmbind gândurilor mele, deși părea că familiei :
-E in aer miros de bucurie!
O zi fără cusur
fragment din “Viata cusuta cu ață” ( Viata Cusuta cu ață – amintiri cu gust si miros)
sursă foto: internet