Viața îți spune în fiecare zi o poveste, indiferent dacă o auzi sau nu, dacă o asculți sau nu.

Uneori strigă, alteori șoptește, uneori arată, alteori surprinde. Ce faci tu cu informația -care ajunge sau cât din ea ajunge la tine, e treaba ta, strict treaba ta!

Povestea noastră despre șoferi responsabili şi părinti responsabili, menită să înțelegem că dacă #parintiresponsabili iau decizii responsabile pentru copiii lor, îi vor determina să fie #soferiresponsabili şi nu doar ca #soferincepator ci pentru totdeauna – am spus-o cu demnitate, admirație, respect, umor, sarcasm, ironie, încredere, etc şi a venit momentul să o spunem şi cu …. durere. Căci adesea, stă în firea omului că până nu doare, să nu creadă.

Pe doamna conferențiar Pinca, dacă nu o cunoașteți, o știți, poate, din oraș, dacă nu de la studenții ei, cum trecea ea zilnic pe altă culoare de tocuri cui a emblematicilor ei pantofi, cu nelipsita fusta peste genunchi – căci de, cine are picioare impecabile pentru ce să le ascundă?!

Stilată, dârză şi foarte hotărâtă, frumoasa roșcată mergea mai mult cu mașina decât pe jos, poate de aceea o dată în plus, a fost un șoc oribil vestea accidentului ei. Pe trecerea de pietoni, ziua în amiaza mare, fără să se grăbească, fără agitație, fără  să plouă, să ningă, să fie gheață, ceață sau ceas rău… Ba nu, asta, clar, a fost!

Se spune că “tot păţitul e priceput”, așa că să vedem ce ne învăță profa, pentru #soferincepatori, cu atât mai mult cu cât şi ea e mamă de viitor șofer, pe care îl vrea, ca tot ceea ce a făcut în viața ei, construit corect şi responsabil.

Eu am pus aceleași întrebări precum celorlalți invitați, ea a răspuns cu o poveste:

“Sunt părinte, mamă de băiat şi pot spune că greșelile în educația copiilor noştri ne aparţin într-o foarte mare măsură. Greşim, fie că nu avem experienţa necesară în “profesia de părinte”, fie că vrem să ne aliniem la trendul impus de alţi părinţi, fie că le oferim copiilor noştri ceea ce-şi doresc pentru că vrem să îi vedem fericiţi.

Şi ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, am să vă povestesc o întâmpare de când fiul meu era în clasa a I a. După vreo 2 luni de școala, cu pachețelul şi sticluța cu apă, dar fără bani în buzunar, pentru că mi se părea prea mic pentru ai avea, vine într-o zi acasă şi mă întreabă:
-Mama, noi suntem săraci?
Întrebarea mă pune pe gânduri. Bogaţi nu suntem, dar nici săraci…
Ca să ies din încurcătură, răspund cu o întrebare:
-De ce mă întrebi asta?!….şi copilul zice:
-Pentru că, din clasa mea toţi copiii au bani la şcoală, numai eu nu…

Am înţeles contextul şi am decis că va primi şi el bani, o dată pe săptămână, vinerea, când sunt mai puţine ore şi poate merge la chioşcul de lângă şcoală. Cazul a fost oarecum rezolvat, dar vin eu şi întreb, ceilalţi 30 de părinţi au considerat că e bine să dea bani unui copil de clasa I a la şcoală?

Aşa s-a întâmplat mai târziu cu telefonul , cu hainele de firmă şi când copilul a ajuns la vârsta majoratului cu maşina. Să fie copilul fericit! Dar oare tânărul abia devenit adult este suficient de responsabil la volan? Nu ştiu cum să răspund la întrebarea asta, dar mă bucur că fiul meu , de 19 ani, nu a vrut deocamdată să facă şcoala de şoferi. Când era în clasa a X a tot ce îşi dorea era să aibă maşină şi să o conducă.

Cu inima strînsă, în vara dinaintea clasei a XII a, cu două luni înainte de împlinirea vârstei majoratului, îl mai întreb
– Vrei să faci şcoala de şoferi? Fă-o acum şi te duci la examen după ce împlineşti 18 ani.
Copilul zice:
– Mama, nu!
Bineînţeles că nu-l iau în serios, mai las să treacă câteva săptămâni şi îl întreb din nou. Primesc acelaşi răspuns şi cand îl întreb de ce, copilul raspunde:
– Pentru că, în acest moment al vieţii mele, nu mă simt capabil să o fac.

A mai trecut ceva timp şi în vara de după BAC mi-am auzit reproşuri. Nah, copilul tot copil, cum că nu am insistat suficient să o facă. I-am spus că pe acest subiect nu voi insista niciodată, pentru că fiecare o face atunci când se simte pregătit. Aşa că pe această zonă, deocamdată sunt liniştită. Va mai trece timpul, se va mai maturiza şi cred că şcoala de şoferi o va aborda altfel, mult mai responsabil.

Dar, mereu vorbim despre tineri la volan şi mereu îi facem iresponsabili, argumentând că nu au suficientă experienţă de viaţă. Dar oare, noi cei care adesea cârcotim suntem mai responsabili?

Într-adevăr este greu să îţi imaginezi că pot exista oameni mari iresponsabili.

Ce părere aveţi dacă eu vă spun că în primăvara anului trecut, nu mai e mult şi se împlineşte un an, un conducător auto, având o vârstă respectabilă (62 ani), m-a lovit pe trecerea de pietoni şi a plecat, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Noroc că mulţi oameni de bine au sărit în faţa caminonului, condus de acest individ şi încărcat cu 40 tone de nisip, şi l-au oprit.

Şoferul a coborât din maşină şi enervat s-a răţoit la lume: “ ce…aveţi cu mine?”. Am auzit limbajul plastic folosit, fiind căzută pe mijlocul trecerii de pietoni ca urmare a impactului cu “namila”.

Din cauza loviturii am căzut şi una dintre roţile camionului mi-a strivit piciorul drept. Acum nu-l mai am. Slavă Cerului că au existat în jurul meu şi oameni responsabili!

Dacă în acele momente nu se afla în zonă salvatoarea mea, tânăra care mi-a acordat primul ajutor, ignorând îndemnurile unor trecători care spuneau “Las-o acolo! Nu o atinge!”, eu azi aş fi fost în “lumea celor drepţi”.

Ba mai mult decât atât, unii au considerat oportun să facă fotografii!
Ce e drept, aveau şi ce fotografia! O femeie căzută la pământ, plină de sânge!….ce să spun…un adevărat “spectacol”.

În tot acest vacarm o auzeam pe salvatoarea mea, căreia îi mulţumesc din suflet, strigând: “ Nu faceţi poze!”.

Poze s-au făcut, şi au invadat mediul online, cu diferite comentarii … nu e cazul să mai discutăm.

Acum, nici nu mai contează!

Problema a fost faptul că, în tot acest timp, copilul meu a suferit. Pe lângă trauma în sine, de ce ai mai avea parte şi de comentariile unora despre mama ta?!

Cum le poţi duce tu, tânăr cu două luni înainte de BAC?!

Dar, le duci, pentru că ai mai auzit pe ici pe colo că viaţa e grea, dar nici măcar nu ţi-a trecut prin minte că totul se poate schimba într-o fracţiune de secundă.

Despre şofer, ce să spun?!

La audieri a afirmat că nu m-a văzut.

Într-adevăr, nu m-a văzut, pentru că nici măcar nu s-a uitat.

Şi de ce s-ar fi uitat, că doar era trecere de pietoni!… Ha, ha, ha!…

Nu m-a căutat şi nici nu vreau să-l văd, pentru că este omul care mi-a curmat visele, care a produs atât de multă suferinţă familiei mele şi care indiferent ce ar face, tot nu poate plăti pentru ce a făcut.

Cum sunt eu?

Ce să spun?! Nu e simplu, totul e nou şi extrem de dificil. Înveţi să stai în picioare, înveţi din nou să mergi, ţi-e frică de ce poate să fie mâine şi nimic din ce ai făcut odată, nu mai faci la fel.

Dar viaţa mereu îţi oferă posibilitatea să alegi.

La un moment dat zice: “Gata! Ai ales destul. Acum ai doar două variante: stai în casă şi te uiţi la tavan sau mergi mai departe”. Eu am ales-o pe a doua.

Da, am decis să merg mai departe, pentru că nu mi-am încheiat misiunea de părinte şi nici pe cea de cadru didactic. Pot să mai fac încă multe lucruri pentru cei din jurul meu, deşi dacă bine stau să mă gândesc, aş fi făcut mult mai multe pe două picioare. ?

De multe ori mă gândesc că dacă reuşeam să mai fac un pas, acum eram poate, ca înainte. Mulțumesc, însă, Cerului că am mintea limpede şi că mă mişc, aşa greoi cum o fac.

Oameni buni, dragi părinţi, hai să fim în primul rând noi cei responsabili, atât în educaţia copiilor noştri, cât şi în trafic, pentru că doar atunci suntem credibili dând sfaturi.

Într-o altă ordine de idei, de ce le-am cumpăra copiilor noştri mașini puternice, pentru că acest lucru arată o bunăstare a familiei?!

Ce s-ar putea întâmpla dacă la 18 ani copilul tău nu are maşina mult dorită?! Oare faptul că ai maşina şi o conduci la vârsta majoratului te califică pentru o direcţie mai bună în viaţă?!

“Dă-l  dracului de trecut, trăim prezentul și avem în față viitorul”.

În loc de încheiere, vă urez să aveți parte de prieteni care tac cu tine când nu mai poți vorbi, care râd cu tine când bucuria te inundă, care îți fac chiftele mici, că știu că îți plac, dar nu ai răbdare; care îți citesc poveștile și îți fac scheme logice din ele -” că așa fac inginerii” – dar nu te abandonează, care  îți cunosc plăcerile și preferințele și te răsfăța alimentându-le, cu care poți vorbi orice și nimic.

O zi fără cusur