Toate’s vechi și nouă toate sau Tudor Gheorghe versus What’s Up
Am fost la concertul lui Tudor Gheorghe la Sibiu.
Da știu, ce am căutat la Sibiu?
Credeam că va cânta cu orchestra simfonică, părea logic, și nu credeam că va ajunge vreodată cu orchestra la Hunedoara.
Ei bine, “Adio Doamnă” nu este cu orchestra simfonică, și da, va canta la Deva, deci nu era cazul, dar îmi place atât de tare că, mai că aș mai merge și aici o dată.
Printre pasionații ca mine, se știe că domnia sa face referiri și comentarii la muzica actuală, de orice fel, și asta destul de ironic, uneori cu mult sarcasm.
Când ai un idol, cum am eu trei (Tudor Gheorghe, Moise Guran și bucătarul de la DIGI ) tinzi să-l crezi întru totul.
Ei bine, eu sunt atipică, pe lângă faptul că îl admir pentru talentul și capacitatea de a-și cultiva talentul, pentru dăruire și pentru stil (apreciez nespus cum apare pe scenă, în smoking și cu papion, cu pantofii de lac, emanând respect pentru spectator și pentru sine), fac o plecăciune în fața talentului managerial și a capacității de a întreține un brand curat, deci nu mă păcălesc. Îl admir conștient, ca atare opiniile exprimate pe scenă nu interferează cu admirația artistului. Uneori, îmi permit să nu fiu de acord.
Muzica actuală este, cum spune adesea domnia sa, redusă și infantilă, dar adesea nu este așa.
Uneori o înțelegem mai bine dacă merge la izvor, nu?!
În acest concert toate, sau aproape toate melodiile, sunt celebre tangouri și ritmuri clasice cunoscute.
“Mână birjar” – vă spune ceva?
Maestrul spunea că muzica adevărată se pierde. Eu nu mă pricep la muzică, dar mă pricep la cuvinte.
“Mână birjar” a fost celebră în anii interbelici.
Știți ce a fost celebru acum un an, doi? Taxi. Cum, care taxi? Cel care te duce unde vrei.
Și acum, ca să vedem că nimic nu se pierde, să facem analiza: e un slow trist și un strigăt de suferință, – atât cât poate rezulta de la un artist cu numele What’Up ( am recunoscut că nu mă pricep la muzică, dar despre versuri putem vorbi), față în față cu un tango ce duce la suflet suferința unui bărbat sensibil (dar în vremea aceea lumea era fie sensibilă fie mojică, deci nu prea știa nuanțe rezultante ale frustrării și rebeliunii).
Să vedem:
“Mână, birjar!
Și du-mă-n noapte!
Cât mai departe,
Oriunde-ai vrea!”
Devine: “Taxi, du-mă unde vrei
Oriunde aş merge, ştiu bine că voi fi ok
Vreau să cred că nu-mi mai pasă
Du-mă unde vrei
Dar nu mă duce acasă”
Ce a greșit bietul artist contemporan ( care este întrebat “ce se întâmplă” la fiecare interpelare, What’Up = care-i treaba/ce se întâmplă, și pare că este cuprins de o indisolubilă îndoială privitor la viață, căci nu va putea niciodată răspunde de câte ori este întrebat fie și dacă îl strigă lumea de 10 ori pe zi, ceea ce ar fi cam nefericit, căci înseamnă că nu prea interacționează cu lumea), dacă birje nu mai există?!
E greșit să vrei să cânți urmașul birjei, cum a fost cântată birja? Ce dacă birja era însuflețită de cal și birjar, mașina nu e de șofer și cai putere?
Ceea ce face pertinentă ideea de “cât mai departe” față de “Unde vrei” căci e doar logic că un cal poate merge atât cât poate merge, pe când caii putere unde vor .
“Oriunde ai vrea” cu “unde vrei”, ne poziționează lingvistic vorbind un pic diferit, întru-cât condițional optativul primei variante face exprimarea fermecător arhaică și cealaltă un pic cam “gangster cu sticla în pungă, delăsător”
“S-o mai iubesc e zadarnic;
Acum atâta doar vreau:
Să uit tot chinul meu amarnic,
Să hoinăresc și să beau!”
Fața de:
“Dragă taxi, vreau să-ți dau aparatul peste cap
Doar să nu-mi spui și tu, te rog
Că semăn cu What’s Up /Am căutat destul
Acum du-mă unde vrei/Că tot nu știu adresa ei.”
Aici inspirația trebuie să recunoaștem că a cam eșuat, căci în vreme ce în varianta interbelică “zadarnic” rima cu “amarnic” conturând suferința cu verbe în voga timpului (oricare ar fi el, când vorbim de bărbați) hoinăresc/ beau, varianta mileniului 3 îi vorbește mașinii care, trebuie să îl vadă modest.(“draga taxi nu îmi spune că semăn cu What Up – vedeta)
“Aș vrea în goană
Să uit ce-i suferința
Și vechea rană
S-o vindec c-un pahar!”
În antiteza cu:
“Nu pot sta aici unde-am fost doi
Și-acum doar eu
Prefer s-o iau din club în club
De parcă-i un turneu.”
Acum, cu toată bunăvoința, e nevoie de multă indulgență, pentru că, dacă varianta bătrână are sens în simboluri și înșiruire de cuvinte, autorul modern este persecutat de inspirație care îl trimite în turnee, comparație foarte generoasă, ori alegorie care nu reușește în evocarea sportivului, dacă mă întrebați pe mine. În rest, cum vedem, intenția de a îneca amarul în pahar răzbate plenar din ambele texte și peste ani, egal.
Noroc că nu am mers la concert Ioan Bocșa, că îmi aminteam cu siguranță cât de tare mă calcă pe nervi varianta modernă, total incomprehensibilă, prin comparația cu originalul, a celebrei “Ana, zorile se varsă”. Ptiu, ptiu, ptiu, promit să tac.
Ce concluzie tragem noi de aici?!
Că domnul Tudor Gheorghe nu are dreptate când spune că muzica se pierde. Se transformă, ca toate celelalte, căci după cum spunea (adevăratul) poet: “toate’s vechi și nouă toate”.
