Când eram în anul 3 de studenţie am primit de la prietena mea un pisoi birmanez, de ziua mea.

– Mi-e greu să înţeleg cum te vei descurca, dar înţeleg că asta este ceea ce vrei, mi-a zis ea ieşind şi lăsându-mă fericită cu ghemul bej, în camera  mea de cămin şi în faţa unei provocări neaşteptate.

I-am spus Iubi, nu din lipsă de inspiraţie – dar, altă dată povestesc asta, ca şi multe aventuri cu acea pisică – şi a fost foarte iubită.

Mi-am dorit-o, într-un moment de introspecție, pentru că citisem că îngrijirea unui animal de companie demonstrează capacităţile omului şi voiam să-mi demonstrez că pot.

Anul a trecut în iubire şi multe peripeţii (va urma).

Vine vara. Vacanţa.

Vin acasă, unde familia mea, care a avut animale mereu, la ţară în curtea lor separat, nu mă primeşte în apartament, la bloc, cu pisica.

Mama a spus răspicat, nu.

De ce, nu are rost să discutăm. De bună seamă avea motivele sale.

Cert e că eu, după luni de strădanii am fost nevoită să dau pisica, căci întoarsă la Bucuresti, la facultate nu am mai găsit loc în cămin unde să primească animale.

Deşi, am căutat.

M-am cazat, în anul acela, cel mai târziu din viaţa mea de student, pentru că nu căutam loc în cămin confortabil, ci loc pentru mine şi Iubi.

Şi în zi de azi, am vie în minte durerea când am dat-o din braţe.

Şi în zi de azi, după zeci de ani şi multe animăluţe pe care le-am adorat şi m-au bucurat, mi se strânge inima când îmi vine în minte, sau văd poze de atunci.

Rezultatul este că dacă fiica mea îmi aduce acasă un elefant, sparg uşa să poată intra.

Morala: să fim atenţi cu pruncii noştri până putem, căci tot ce facem şi spunem se imprimă într-un fel sau altul.

Am vrea să le fie de folos. Şi nouă, de asemeni!

O zi fără cusur