* Zorii unui suflet pierdut *
Camera lui Basil era accesibilă printr-o singură scară, îngustă de lemn de cireş, ornată la capete cu corbi aşezaţi în poziţii laterale, ca şi cum ar fi privit spre cei care vor să vină din alte părţi decât din faţă.
Basil intra cel mai adesea pe fereastra odăii (pentru motive doar de el știute), așa că practic în afara lui X, nimeni nu folosea uşa. Încăperea avea un şemineu din piatră, un pat îngust și un secretaire încărcat de hârtii, misive vechi şi noi, peceţi, cărţi rare.
Adesea se auzea o muzică inexplicabilă şi asta era singura dovadă pentru ceilalţi că el este în iatac.
De intrat, nu intra nimeni, cu excepţia lui X, dar nu exista o curiozitate ci mai degrabă un soi de respect pentru discreţia cu care se înconjura.
X îşi găsea de obicei instrucţiunile în sertarul de sus al secretaire -ului, exceptând situaţiile grave când discuţiile dintre ei se prelungeau până în noapte.
Pe el îl putea găsi oricine în ceea ce era cunoscut ca şi biroul lui, la doi paşi de scara ce ducea la camera lui Basil, pe dreapta, în faţa unui hol mic şi greu accesibil ce se prelungea cu o altă scară în spirală ce ducea la celelalte încăperi ale castelului, populate de vampiri de toate rangurile.
Unde stătea, trăia sau măcar dormea X, nu ştia nimeni.
În acea zi, X a urcat în camera lui Basil, a deschis sertarul cu instrucţiuni şi-a apropiat calm lumânarea de foiţă şi literele au început să curgă. Calmul l-a părăsit încet şi privirea i s-a întunecat. Lăsând jos scrisoarea respiră adânc o dată, de două ori… Calmul nu revenea. Izbi cu putere în perete.
30 de secunde mai târziu auzi în minte, vocea gravă a lui Basil:
– Ştiu, dar ştii ce ai de făcut!
X îşi îndrepta spatele şi puse din nou lumânarea sub scrisoare.
“Minodora” …“Minodora” … “om”… “laborator”… “pericol”… “genetic”…. “puteri”… “axa”… “telepat”… “Minodora” “Minodora” “Minodora” literele curgeau în cuvinte, cuvintele în fraze, iar frazele… ei bine… curgeau în decizii.
Atâta muncă, atâţia ani, atâta risipă de energie, de sentimente, de vieţi de tot felul…. pentru ca un pas, un singur pas greşit să pericliteze tot. Adevărul ameninţa să iasă la iveală şi nu la momentul potrivit.
Cu un efort de voinţă X iese pe aceeaşi uşă pe care intrase, se reîntoarce în biroul său şi se prăbuşeşte pe jilţul din faţa mesei lui de lucru. Nu riscul îl înnegura, nu ceea ce avea de făcut, ci cui şi cine se făcea vinovat.
– Am să îmi fac exerciţiile de respiraţie, am să meditez şi abia după aceea voi face strategia, se minţii el în gând în timp ce lua poziţia de meditaţie.
Ştia că se va convoca în cel mai scurt timp Consiliul şi ştia că asta comportă riscuri greu de estimat. Mereu suferea când trebuia să pedepsească vreun vampir, ca şi vreun om şi cruţa, dacă putea, orice făptură (chestiune mereu în contradicţie cu locul şi rolul său pe lângă Basil).
După o meditaţie mai lungă decât de obicei, a deschis uşa secretă a dulapului mare din lemn de nuc ce acoperea peretele sudic al biroului, a luat dopul de cristal încrustat din suportul lui special de catifea, geanta de piele veche şi a ieşit din Castel păşind hotărât pe pod. Un pas, încă unul şi următorul cu ochii închişi şi o inspiraţie adâncă … între oameni.
În curtea exterioară Castelului, turişti se plimbau agale admirând construcția atât de maiestuoasă.
X se pierde absent în mulțime nu fără să arunce o privire tristă acestei imagini a Castelului :
– Oricine, ce ar spune, realitatea noastră e mult mai falnică şi mai măreaţă decât aceasta, îşi spuse el, surprins că are asemenea gânduri.
Niciodată în călătoriile lui între cele două realităţi nu a făcut comparaţii. Pentru el şi ai lui, Castelul era o casă, pe când aici e un muzeu, e o parte de istorie. Teoretic comparațiile sunt de prisos.
Camera lui Basil în aceasta dimensiune este Turnul Capistrano unde X găsește mesajele în șemineu, sau privind intens vitraliul unei ferestre, de fiecare dată alta, aleasă de Basil.
– Ce-i cu mine azi? se întrebă retoric. În fond aici, toată legătura mea cu Castelul e Camera de Consiliu şi mesajele lui Basil. Devin slab!
Se întoarce de la marea poartă de intrare în curte şi reintră semeţ şi rece în Castel, în curtea interioară, făcându-şi loc printre turişti. În Sala Cavalerilor îl aştepta deja Preşedintele:
– M-ai chemat, am venit.
– Îţi mulţumesc.
– Ce vânt te aduce, glumi Președintele. Sper că nu convoci Consiliul!
– Nu, minţi X. Nu, dacă eu pot face ceva să împiedic asta, continuă în gând. Dar avem treabă, bunule Preşedinte, îi spuse bătându-l pe umăr.
– Așa e mereu când vii tu! Nu ştiu ce cauţi, dar ştiu că în primul rând cauţi în mintea mea. Sper să găseşti de ce ai nevoie şi să nu avem probleme.
Preşedintele era un tip jovial, un pic arivist, dar dedicat rolului sau atât cât îi permitea caracterul.
“Preşedintele”, funcţia nu persoana, îşi primise acest nume în urmă cu 100 de ani când locul era ocupat de un revoluţionar care credea în puterea reformării organizaţiei. Lucru ce nu s-a dovedit real, dar numele a rămas. Actualul ura această titulatură, dar încerca să se ridice la nivelul aşteptărilor. Nu se dădea în vânt după conflicte, şi asta pentru că nu se pricepea la remedierea lor, şi dacă putea evita asta făcea orice, cum orice făcea şi pentru propăşirea lui. Nu avea o minte prea complicată, aşa că lui X i-a fost foarte uşor să-l scaneze rapid şi să înţeleagă că nu ştia nimic, sau nu mare lucru. Asta îl făcea un aliat bun. Găsise şi motivul.
Restul întâlnirilor au fost mai complicate.
Eva nu a fost ceea ce s-a aşteptat el.
Pe ea a întâlnit-o într-o cafenea, invitată de Preşedinte. S-a dovedit de la bun început o alegere bună ca şi Căutător. Era dotată cu o inteligență fină şi un spirit critic foarte dezvoltat.
Până aici nimic nou pentru el. Nici devoţiunea cu care îşi îndeplinea rolul, căruia îi dădea noi valenţe, tocmai din pricina calităţilor sale, nu era ceva neobișnuit.
Stranie era senzaţia electrică pe care o avea în preajma ei. La început doar când se întâlneau, pentru ca mai apoi, ori de câte ori se gândea la ea.
După câteva săptămâni ajunsese la concluzia că, de câte ori dădea de un impas, era suficient să se aşeze în pat pe spate, să respire adânc şi să îi spună numele cu voce tare, calm, cald: “Eva…”, pentru ca revelația soluției să îi apară.
Când şi-a dat seama că s-a îndrăgostit iremediabil, Basil ştia deja şi el nu era deloc mirat.
Următorul mesajul al lui Basil către el de pe vitraliu era scris în interiorul unui măr mare, roşu:
“Prima femeie a schimbat așa cum știa ea realitatea, iar realitatea a răspuns aşa cum a ştiut ea”
A fost prima seară când X nu s-a gândit deloc la Eva, nici după ce terminase tot ceea ce se putuse face în acea zi. Şi-a notat gândurile în jurnal, a scris corespondenta şi s-a culcat studiind ultimele noutăţi ale ştiinţei în domeniul geneticii.
Dimineaţa la prima oră, când ştia că Eva era cu mâna pe clanţa uşii să iasă din casă, era în faţa ei.
– Putem vorbi?
Pe curând ……..(cartea a 3 a – 1)….. (Vezi cartea 2)
O zi fără cusur
