* Zorii unui suflet pierdut *

Dacă ar fi putut să îşi permită să îi răspundă, ar fi spus: “Nu am luptat de mult că nu am avut de ce. Nu mi s-a opus nimeni. Acum mi-am dublat motivaţia cu una personală  “ …. Dar nu, nu îşi putea permite ca Cez să ştie ce apără el. Ar fi mers după Eva cu prima ocazie.

–      Să schimbăm armele, mă plictisesc, schimbă X tactica surprins de forţa şi îndârjirea fostului său amic.

–      Ştiu ce faci, dar am progresat şi la scrimă, X, răspunde Cez care fanda deja spre el cu spada adusă dintr-o privire în mâna lui.

–      I bet you did!

Lupta nu avea să fie dreaptă şi X prevăzuse asta, ceea ce nu a prevăzut era virulenţa cu care ataca Cez şi ura pe care o demonstra.

Doar două fandări făcuse ca să nu îl rănească mortal, însă Cez avusese nesfârşite ocazii şi greu îşi explica asta. Era deja mai preocupat să înţeleagă cum s-a ajuns aici decât să câştige lupta, ceea ce l-a costat. Treizeci de secunde mai târziu după ce şi-a descoperit gândul răzleţ că îl doare (chiar îl doare) trădarea lui Cez, acesta făcu agil un pas în spate şi apoi doi rapizi în faţă făcând aerul să sune sub lovitura lamei şi cu o întoarcere agilă îi înfige în spate pe sub umărul stâng pumnalul cu mâner de fag pe care el îl dăruise acum 50 de ani.

–     “O singură clipă este destul să schimbe soarta unei bătălii.” Îţi amintesti X? Tu m-ai învăţat asta şi tu faci asemenea greşeli?! Da, ştiam că durerera ta cea mai mare va fi trădarea mea şi nu ai crezut că o voi face cum nu ai crezut niciodată în mine.

Ultimele cuvinte le-a auzit când Cez dispăruse deja cu cutia cu chei, iar Eva stătea perplexă, înlemnită de spaimă în faţa lui.

Urmele luptei dintre cei doi erau peste tot, iar faţa schimonosită de durere şi mirosul straniu din încăpere îi spuneau că lucrurile erau grave. X se prăbuşi în genunchi şi ea dintr-un salt fu lângă el, să îl sprijine:

–      X! Eşti rănit!

–      No, shit! Încercă el o glumă şi se prăbuşi inconştient.

Atunci văzu Eva mânerul de lemn al pumnalului şi îşi aminti că orice mit despre vampiri îl demontase el,  clasica poveste din filme cu “scoate lemnul din vampir” era acum sarcina ei, oricât de incredibil îi suna.

–      X, am să trag chestia asta afară din tine. Dacă e o eroare fă un semn! O, Doamne, ajută-mă!

Complet îngrozită şi  fără altceva decât puterea dată de panică, Eva smulge ferm pumnalul şi instantaneu apasă fularul ei pe rană, repetând neîncetat : trezeşte-te!

Mai puţin de un minut după, X deschide  încet ochii, tulburi şi încearcă să şoptească ceva. Eva, tremurând îi ridică uşor capul în poala ei şi se apleacă peste el.

–      Mai stai puţin să îţi aduni forţele şi încearcă să mă îndrumi ce să fac.

Între horcăituri înspăimântătoare şi scurte leşinuri, îi atinse nesigur tâmpla Evei şi ea pricepu că ştie ce are de făcut. Nu ştia dacă el i-a spus, sau ea a ştiut mereu, dar:

–      Voi freca uşor în mâini mânerul pumnalului până se va desprinde o foiţă de scoarţă de lemn de pe el. E lemn de fag şi asta este leac pentru un vampir legat de muntele Gugu. O apăs peste rană şi îl sprijin să mergem la maşină. Mă pun la volan şi pornesc cu toată viteza înainte. Nu mă uit inapoi şi nu ezit orice ar fi, până când nu mă voi simţi în siguranţă.  De unde, măicuiţa mea, ştiu eu toate astea?!

Restul era în ceaţă. Ghicea ceea ce spunea, dar prinsese esenţialul, aşa că nu era timp de îndoieli.

Primele câteva secunde după ce i-a aşezat compresa de scoarţă de fag păreau că i-au dat aripi. Probabil durerea era atât de mare, îşi explica Eva, încât prefera să mişte, că aproape ajunseseră la maşină mergând împleticit, dar pe propriile lui picioare.

Aproape! Leşină din nou, însă dură câteva secunde, şi ea făcea imposibilul să nu îi dea drumul, în genunchi şi în spate, ridicat şi lăsat jos, când a ajuns în maşină şi l-a ajutat să se aşeze pe scaunul din dreapta, era deja plină de sânge, şi nu doar al lui. Coatele zdrelite o usturau iar zgârietura din genunchi nu şi-o amintea, dar bucuria de a porni motorul maşinii, lua durerea cu mâna.

La început drumul părea că îi duce pe ei, ca şi la venire. O potecă nemarcată o scotea din pădurice, apoi văzu munţi de gunoaie, cartoanele celor ce se ocupă de gropi, recunoscu şoseaua, şi GPS-ul arăta direcţia setată iniţial. Mergeau acasă. Cine intervenise renunţase şi îi lăsa să meargă acasă.

Când a pus ceva distant între ea şi locul acela, deşi conştientă că fizic distanţa în sine nu însemna nimic, Eva era încercată de dorinţa de a se opri, de a-l strânge în braţe, de a face ceva, orice, doar să îl simtă aproape, însă ştia că instrucţiunile erau “fugi cât poţi!”, aşa că nu se opri. Îl privea cu coada ochiului şi îi mângâia din când în când fruntea, buzele şi mâna fără a obţine nicio reacţie. Câţiva kilometrii mai târziu X păru că îşi revine. O privi cu admiraţie şi o rugă să mai aibă puţină răbdare:

–      Continuă să conduci şi ignoră-mă încă puţin, şopti el încurajator

–      Ştiam eu că trebuie ceva mai mult decât o scoarţă de fag să te refaci, încerca ea în lacrimi o glumă, dar X adormise din nou. Sau leşinase.

Eva ştia că trebuie să îi dea spaţiu să facă ce are de făcut, doar să îşi revină. De unde ştia asta… va trebui să se lămurească mai târziu. Respiraţia lui X devenea unori mai rapidă, alteori părea că dispare. Eva ar fi putut jura că simţea pentru câteva secunde un soi de căldură emanând din el şi că în a-l privi, în acele clipe, parcă strălucea.

La poarta Castelului era deja treaz. Vizibil slăbit i-a luat mâna cu delicateţe şi i-a sărutat-o.

–      Noapte bună, Eva.

Nu s-au văzut pentru câteva zile, iar când Eva suna intra căsuţa vocală. Lăsase zeci de mesaje, toate cu acelasi text: “sună-mă, vreau să ştiu că eşti bine”.

În prima noapte, după foarte multă vreme, poate de stress, poate de oboseală, nici nu a visat cu el în chip de zburător, aşa cum i se întâmpla de ceva vreme. Nici în a doua sau în următoarea. Eva era uşor surprinsă, şi nu putea spune că plăcut. Visele acelea…Dincolo de erotismul desăvârşit aveau o doză de real care făcea să îşi dorească să treacă ziua, să vină din nou noaptea, să adoarmă să viseze din nou.

Că-ncepe de visează, și visu-n lipitură
Începe-a se preface, și lipitura-n zmeu,
Și ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!”

–      În 1844 când scria Heliade Rădulescu asta, tu unde erai? îl întrebase Eva în unul din visuri.

–      Sigur nu la geamul Floricăi şi nici cu gândul la tine. Ai nevoie de rugi? Vrei să scapi de mine? îi răspunde X trăgând cearceaful peste ei lasciv şi provocator

–      O rămâi, rămâi la mine….

 

Pe curând ……..(cartea a 4 a)….. (Vezi cartea 3)

O zi fără cusur

 

 

 

 

 

sursa foto: internet