Podul secretelor  – partea 1

Pasiunea sa erau călătoriile şi scrisul, sau invers.

Asta și podurile.

Adora podurile. Fie ele de lemn, sfoară, punţi, tunele, fier beton, pod să fie! Era complet fascinată.  Când era mică şi o întrebau musafirii familiei:

– Ce vrei să te faci, când vei fi mare?

– Podar, spunea mereu.

– Nu există aşa ceva.

– De unde ştii tu? Ai văzut toată lumea şi ai vorbit cu toată lumea?

Prietenul bunicului său a necăjit-o tare, la un Crăciun.

– Ia vino tu aici, la nenea, foarte frumoasă poezie ai spus, ce vrei să te faci când vei fi mare?

– Podar!

– Tiiiii, dar ce frumos! Zise bărbatul numai zâmbet, ridicând-o în braţe şi făcând o piruetă lângă masă cu ea în braţe şi cântând “ dar pooodarul, dar podarul îi cere un zloooot” ….. Când a pus-o jos a zbughit-o în camera ei şi a plâns până a adormit.

– Ce-am făcut? Ce-am făcut? De ce s-a supărat?

Preţ de câteva secunde a sperat că în sfârşit, cineva ştie că podarul este cel care făureşte, gândeşte şi făureşte poduri,  iar cântecul acela ….. i-a rupt micuţa şi visătoarea inimă, căci nu avea nimic de a face cu pasiunea sa.

La Paris acum trei ani, la o conferinţă pe teme de arhitectură, l-a cunoscut pe Matthew cel mai român american posibil (zis si Matei, caci asa prefera). Un tip nu doar frumos şi deştept, dar şi cu un enorm simţ al umorului. Vizitase o singură dată România, şi de atunci şi-a tot dorit să se întoarcă, şi asta pentru castele şi conace vechi.

De acum, cu iubita româncă, râdea mereu că are o scuză mai acceptabilă pentru familia lui să se întoarcă în România.

La drept vorbind chiar s-au găsit! Nu pentru că erau frumoşi şi grozavi împreună, cât mai ales pentru pasiunile lor. El castele, ea poduri.

Ultimii trei ani i-au umplut de castele şi poduri, străbătând împreună, pentru munca şi pasiunile lor trei continente, neobosiţi şi fericiţi. Satisfacţia era de neîntrecut şi foarte curând trebuiau să strângă şi roadele muncii lor.

El mai avea câteva săptămâni până la finalizarea unui proiect foarte drag, ce lega mai multe castele din lume, iar ea câteva zile până la lansarea cărţii sale “Poduri şi punţile sufletului”

Un prieten de-al lui, devenit prieten comun, le dă întâlnire la Castelul de la Hunedoara, loc pe care ea nu îl vizitase, dar pe care americanul român îl bifa între favorite. Erau în drum spre Bucureşti, unde urma să îşi lanseze cartea, iar el trebuia să îşi întâlnească echipa care lucra, pe ultima sută de metri la Castelul Corvinilor, la Hunedoara, partea finală dintr-un amplu proiect ce cuprindea castele din zece ţări.

Marc era zvelt şi tonic, frumos şi senin, iar când vorbea despre istorie şi istorii părea că levitează. Nu se aprindea în discuții, ca alții, nu, pasiunea lui îl duce într-o amplă şi calmă fericire ce îl face senin şi relaxat, bucuros de bucuria ce o simte. Asta a apreciat din prima clipă la el, Ilona.

I-a întâmpinat pe pod, omagiu pentru românca noastră ce vizita pentru prima dată un castel în ţara ei, cu doi americani pe post de ghizi. Comitetul de primire era format din mai mulţi arheologi, istorici, doi scriitori şi un geograf, din diverse ţări, toţi iubitori de castele şi frumos.

Matei era şeful suprem, după cum spunea frumoasa franțuzoaică ce îndeplinea rolul arheologului şef, deşi nu era nici până la umărul celorlalți trei.

Matei era managerul de proiect şi cu toată gaşca veselă, şi dragul pentru ceea ce făceau, întâlnirea de la Hunedoara era menită ca ei să îl determine să ia o decizie favorabilă tuturor, deşi nimeni nu spera în reuşita demersului.

Când l-a văzut de departe pe Marc a avut un straniu sentiment de panică, şi s-a rugat repede în gând ca întâlnirea lor să nu le strice prietenia. “Şi, cine ştie, poate chiar găsesc o cale să nu oprească proiectul, şi…. poate finanțatorii vor vrea să…. Nu ştiu, tare aş vrea să nu sufere nimeni, sunt o gaşcă grozavă!…”

Apoi l-a văzut pe sfântul Nepomuk, şi toată realitatea s-a îndepărtat încet- încet de ea, şi curtea castelului s-a populat brusc de negustori şi cai, de preoţi şi cavaleri, de doamne şi ţărănci cu plozii prinşi de fuste.

***

Strânse tare din pumni să cheme senzorial realitatea, deschise larg ochii pentru a restabili legătura cu ea însăşi şi pentru a vedea veşmântul ei lung şi un pic ponosit, de drumeţ, şi căutând pe umăr îşi găsi traista cu două scrisori cu sigiliu şi una mică-mică, vârâtă între paginile bibliei.

“Astea le laşi în mâna doamnei, mă auzi. Doamna, şi doar ea, iar asta o dai vătafului” ştia sigur că auzise asta, nu mai era chiar sigură de la cine.

Înainta pe pod în castel cu grijă să nu întârzie prin târg şi să se facă ora ridicării podului, apoi spuse câteva vorbe pe care nu ştia că le ştie, şi două porţi se deschiseseră cu zgomot deodată. O domniţă tânără şi speriată, deşi încerca să nu pară aşa, o întâmpina, şi o ghida până în camera doamnei.

Doamna stătea aplecată pe gherghef, lumina era slabă şi căldura nopţii făcea locul foarte intim. O privi blând. Ea îi întinse prima scrisoare în prezenţa domniţei ce o condusese, şi în timp ce acesta se strecura discret în iatacul alăturat, îi înmâna şi biletul dintre paginile bibliei, şi doamna se cutremura. În glas nu se simţi nimic însă, îi mulţumi senină şi severă şi o răsplăti cu un galben.

La ivirea zorilor, mulţimea nu se dădea dusă de pe pod, şi tot castelul şi piaţa erau împânzite de lume, fel şi fel.

Se apropie şi îşi făcu cu greu loc prin mulțimea de gură cască, atât cât să vadă grozăvia. Bătut de apele râului pe sub pod, prins într-un mănunchi de trestii de la marginea lui, plutea veșmântul doamnei.

Unii ziceau că a primit veşti rele şi s-a aruncat de pe pod, alţii că nu a vrut să spună nimănui un aprig secret şi a fost aruncată, alţii nu spuneau nimic. Priveau tăcuţi cu gândul la trei scrisori şi două sigilii.

– va urma –

O zi fara cusur