Podul secretelor Partea II

– Ilona, trebuie să plec cu ei să vizităm două şantiere. Mă întorc poimâine dimineață. Ne cazăm în zonă, dacă vrei să rămâi, Marc şi Lilla vor fi aici.

– Prefer să rămân, vreau să citesc depre podul castelului şi să vizitez castelul pe îndelete.

– Marc e aici să te servească! striga fals vesel Marc, dar ea i-a mulțumit.

Marc a reușit să fie chiar un companion vesel, deşi discuţiile între el şi Matei nu merseseră bine. I-a arătat o mulţime din munca lor şi istorii despre castele şi podurile lor. I se strângea inima când vedea câtă bucurie îi făcea munca lor şi cam se înnoura când îşi amintea pericolul de a fi obligat să renunţe la tot.

Parcă nici ei nu îi mai venea să se gândească la Matei, deşi nu era vina lui, era o decizie de management.

Încerca să schimbe subiectul, şi vorbiră o vreme despre Lilla şi noul ei iubit, un român chipeş, profesor de limba română şi de faptul că acest castel, vara este locul ideal pentru idile. E cald şi răcoros, e luminos şi întunecat, e romantic şi sobru te îmbie la amor…… râdeau.

Râdeau de ore bune aşezaţi pe jos. Stăteau umăr lângă umăr, sprijinit de perete în încăperea micuţă şi atât de… medievală, pe care staff-ul castelului o pusese la dispoziţia echipei de cercetători.

Aveau o masă lungă de lemn şi nişte scaune, dar nu se mai vedeau de hârtii, dosare, planşe, hărţi şi tot soiul de acareturi. Pe jos era singurul loc în care sigur nu deranjai nimic.

 Personalul era atât de obişnuit cu ei, că nu o dată au fost închişi în castel, lucrând până dimineaţa.

Când au avut primul contact cu lumea exterioară mulţimii formate din ei doi, era trecut de ora 23. Noaptea plăcută de vară trimite prin micul ochi de geam o boare  răcoroasă. Brusc au realizat răcoarea. Sau să fi fost răceala?

Inimile calde nu acceptă piedici reci, aşa că s-au privit uşor nesigur, apoi au râs iar.

– Era să fie un moment ciudat! Zise el, fără să îşi ascundă privirea, încărcată de tot dragul pe care îl simţise vreodată pentru cineva.

– Chiar! Răspunse senină, fără să –şi disimuleze dorinţa ce-i ardea pielea de a-l atinge, de a-i mângâia fie şi numai părul răvaşit şi ….. da, degetele. Degetele le putea atinge!

Îşi întinse mâna aparent foarte calm, dar cu inima galopând nebuneşte şi o aşeza natural peste a lui, cu degetele lunecând între degetele lui:

– Ai să vii la lansarea cărţii mele!

– Şi, iată cum s-a dus stăpânirea de sine! Zise el, întorcându-i mâna şi mângâindu-i încet palma cu un deget.  Poate nu ştii, dar azi, de câte ori am dat de un moment greu, m-ai invitat la lansare.

Îi săruta încet podul palmei.

– Am să vin la lansarea aia afurisită, indiferent dacă am să fiu ca un câine plouat sau nu. Ce şanse am să nu fiu un câine plouat?!

Mâna ei nu tremura în mâna lui şi sub buzele lui.

Vorbele lui îi aduceau o senzaţie carnală mai evidentă decât a fost sărutul, de parcă aerul ce ieşea şi intra printre buzele lui, când rostea fiecare silabă, atât de aproape de pielea palmei sale, făcea o legătură intimă puternică şi secretă între ei, ce nu avea nimic imperfect, dimpotrivă se mula exact acolo unde sufletul şi-o dorea.

– Eu cred că e atmosfera castelului ăstuia! E ca o transă indusă de ziduri adultere.

– Nu ştiu de ce, dar când închid ochii văd un iatac mare acoperit de persane groase şi draperii de catifea vişinie, şi tablouri cu ramă aurie. În mijloc un pat imens cu baldachin şi doua trupuri înfierbântate ce se rostogolesc în ritmul celui mai armonios amor…

– Acoperite de cămăşi de noapte lungi albe, frânturi de cearceaf şi câte un colţ de cuvertură de mătase…

– Da. Încă mai sunt acoperite… dar, în frământarea lor nu sunt despărţite de nimic… e ca un ghem de pasiune cu patru mâini, patru picioare, o gură, două limbi, şi indiscutabil o inimă.

– Simt miros de foc de lemne şi de foc de iubire, şi aud liniştea despicată din când în când de trosnitul lemnelor şi de gemetele amanţilor.

– Deschide ochii! Promiţi să vii la lansarea cărții!…

Au continuat să vorbească despre cartea ei şi depre poduri o vreme.

Apropierea lui îi dădea o senzaţie de neterminat, ca şi când cineva ţi-a arătat cel mai frumos vis posibil şi apoi l-a îndepărtat de tine, atât cât să nu-l ajungi, dar să ştii că este acolo.

– Care-i treaba cu tine şi podurile? zise el, şi îi întinse o punguliţă de piele cum trebuie să fi fost în vremea de glorie a castelului, cele ale doamnelor de rang. Am cumpărat asta din Praga pentru tine acum doi ani, nu credeam că ţi-l voi da vreodată, dar l-am luat, zicând că poate ţi-l dau cu un motiv cândva. Ţi l-aş putea da la lansare, dar acum nu mai cred că vreau să ţin secretul.

În punguță odihnea o miniatură în cristal de Bohemia a Sfântului Nepomuk, ocrotitorul podurilor.

Sărutul nu i-a luat prin surprindere şi nu i-a speriat pe niciunul.

– Ştii, care este podul meu preferat? Îţi spun dacă îmi spui care e al tău, sau trebuie să citesc cartea ca să aflu?

 

Mulțimi disjuncte…..intersecția mulțimilor… Pășitul afară din cercul pasional ce părea să urce şi să coboare în jurul lor îmbrăcându-I într-un con de tulburare şi atemporal, a fost brusc precum pășitul în şi dintr-un portal.

– Podul meu preferat… e în China, Podul Nemuririi. Vezi tu, podul e o destinație. Drumul nu, neapărat. Te poți opri pe drum oriunde şi oricând şi poţi începe sau continua, pe un pod nu. Trebuie să ai un scop trecându-l. …

– Ce poţi face la mijlocul unui pod? Iţi spun eu! Poţi săruta buzele la care te-ai gândit în ultimii trei ani din viaţa ta ca la ceva ce e cu adevărat imposibil de făcut, şi să-ţi lipeşti această imensă fericire ce te scaldă când le simţi, de suflet şi fiecare sinapsă capabilă să îţi redea senzația de câte ori vei resimții nevoia.

 

– Ce e cu tine şi istoria?

– Dacă recuperezi frânturi de trecut, înțelegi mai bine prezentul. E un clișeu, știu, dar e realitatea istoriei, care tinde să se repete iar noi nu folosim clișeele să preîntâmpinăm anumite momente. Apropo, avem o scrisoare care nu e autentificată, dar poate fi o frântură de istorie.

Se ridică de lângă ea, si în mișcare are o ezitare ce îi întoarce privirea și constată că amândoi au avut același gest reflex. Ea să îl rețină el să se reîntoarcă. Se privesc deschis și râd.

– Nu vreau să pleci!

– Nu vreau să plec!

Ia un dosar mai mic, față de cele din jur, și se reașează la locul lui, și pentru siguranță, să fie totul cum a fost, așează dosarul lângă el, o îmbrățișează ca mai înainte și o sărută ca să fie sigur că își amintește corect fiecare moleculă de aer dintre ei și fiecare por e la fel de încărcat de sentimente.

Odată refăcut echilibrul pasional, începe să citească:

– va urma –

 

O zi fără cusur