Am o vârsta și o experienţă, ce îmi place să cred, se extinde în domeniile pe care le-am atins, măcar că am decis ce să nu mai fac.
Şi totuși, de aici, nu ştiu ce concluzie să trag.
Noroc că mi s-a spus clar “îţi povestesc doar ca să o scot din mine, să o învelesc în sunete, ca larva în mătase şi să o simt altceva, departe de mine, nu vreau feed back, nu vreau să explic nimic, nu vreau să mai vorbesc niciodată despre asta.”
Cum trebuie abordat niciodată?
Era fascinată, euforică, dezgustător de fericită – cum îi spusese cineva cu surpriză.
Relaţia imposibilă, ce nu trebuia să se întâmple şi ce urma să se termine înainte să înceapă, sau să nu existe pentru că nu era permisă, luase o turnură nouă, promițătoare.
Vorbeau de două zile plănuind în detaliu întâlnirea ce avea să aibă loc şi răzbătea fericire, nerăbdare, bucurie absurd de mare şi un soi de obrăznicie, ce făcea totul să danseze într-o beatitudine senzuală.
Nu încurca nimic planurile, paradoxal, căci de cele mai multe ori ceva umbreşte fericirea….
Ei, acum nu! Totul era perfect. Conform zicalei ai cu cine, ai cu ce, ai unde, ai de ce, dar…. nu există niciun dar.
Au fost pe parcursul zilei momente superbe, când doar un efort de voință nemărginit reușea să ascundă ochilor din jur senzaţia de vertij indus de exaltarea trăită când citea anumite mesaje.
La unul din ele a răspuns în același spirit. Doar la unul!
Răspunsul a venit şi mai tumultuos: “îţi dai seama că nu pot citi în mijlocul conferinței cu infima distanţă care e între scaune”.
A râs, şi şi-a văzut încântată de treabă aşteptând pauza în care el putea scrie sau finalul conferinței.
Finalul conferinței a fost seara, când de la party -ul de final şi până la adormit şi-au scris să provoace invidie şi în “50 de Umbre ale domnului Grey”. Totul se petrecea sub semnul “relația nostră este imposibilă, dar te vreau prea tare să mai stau departe” şi se bucurau de fiecare clipă a deciziei lor rezonând sub toate aspectele: bârfìt colegii, haine, vreme, cărți, filme.
Obositor de perfect!
În dimineața zilei stabilite el cerea să se întâlnească mai repede, la ora 17 căci nu mai avea răbdare, şi mai repede chiar nu se putea.
Ea accepta cu bucurie.
La 16,30 primește mesaj: “iartă-mă, sunt indispus, ne vedem altă dată”.
A fost o dată ca niciodată.
O zi fără cusur
