Mi-ar fi plăcut să vizitez Balcicul în luna mai. Să mă plimb printre florile grădinilor și să ascult marea, chicotind și mâncând pufuleți.
Mi-ar fi plăcut să pot ține țigara în sus și, în timp ce se fumează singură, să proiecteze fețele sarmanților fumători din alt mai, și să stăm la o șuetă și o porție de râs, spărgând semințe.
Mi-ar plăcea să strâng laolaltă mic cu mare și nord cu sud, alb cu negru și sărat cu nesărat, și să le spun “uite, asta e lumea mea!” și să dansăm nebunește până în zori pe ritmuri sinergice.
Mi-ar plăcea să strâng în brațe o mare de lalele și să îi spun Marea Rozului. Să îmi înmoi tălpile în ea, chicotind că e prea rece, dar stăruind să mă ude.
Mi-ar plăcea să-mi răsfăț cafeaua, cum mă răsfață ea pe mine, și să mănânc cina la ora 8 dimineața cu mulți cartofi prăjiti, și tochitură, cu mulți comeseni pentru ca toți să ciugulim unul din mâncarea celuilalt, și iar să râdem cu ochii după furculiță.
Mi-ar placea să am un prieten pe viață, un axis mundi meu, un punct fix la care să mă întorc mereu și să-l gasesc tot acolo, tot așa. Să-l privesc în ochi și să fiu eu, tot eu, tot acolo, tot așa, tot mereu.
Și, dacă toate astea nu se pot, mi-ar plăcea să nu mă uiti niciodată în mai, mai mult decât în alte luni.
Dedicat prietenei mele Andreia, cea născută în mai și crescută în soare.
O zi fără cusur
