Am fost la București și, prin forța împrejurărilor, m-am învârtit cât a fost ziua de lungă prin Pipera și zona Dorobanți .  M-am învârtit unde s-au învârtit clienții, nah.

Pe drum spre București am asistat la o discuție despre echitatea distribuirii veniturilor, în sensul unei retorici inutile și destul de anoste. De ce să câștige un antrenor de fotbal, de exemplu, mai mult decât un neurochirurg, sau de ce sunt atât de mulți cei care nu au cum cheltui într-o viață ceea ce au și totuși, nu se opresc din ceea ce adesea nu se cheamă muncă ….

Eu una, am un singur răspuns: cerere și ofertă. Și aş mai adăuga unul: paradoxul apă-diamante.

Dezvoltăm subiectul altă dată, acum e doar ca să explic atmosfera în care priveam spre enormele vile ce se plimbau pe la geamurile mașinii cu care înaintam în lumea lor, cuprinsă de îngrijorarea că este posibil să  nu reușesc să evit până la capăt un soi de spirit de competitivitate bolnavă pe care mereu mi l-a indus Bucureștiul, și atât de mult  îmi displace.

Când am primit undă verde să plec în pauză, lumea s-a oferit să mă ducă în Mall. Poftim, eu?! Nuuuuu! Obosesc și în zile de vacanță, darămite în zi de lucru care nu e gata. Dacă vrei să  mi se termine bateriile iute trimite-mă în mall. Dacă tot se oferă lumea “să mă arunce undeva” hai să fie în Herăstrău, căci Centrul vechi, era prea mult să cer.

Am evitat privirile perplexe, gen “femeie care nu vrea în mall?!!!!”, și am mulțumit pentru oportunitate.

A fost o după-amiază superbă, și m-am bucurat la maxim de soare și de parcul acela cât orașul nostru. Lalele, miozoticul caucazian, zecile de copii care se învârteau cu role, biciclete și plăci, cireşii grădinii japoneze și mulțimea de turiști m-a făcut și pe mine să mă învârt. Atât m-am învârtit că după trei ore am naufragiat în prima cafenea care mi-a ieșit în cale.

Doar oboseala poate explica eroarea. Era ca la radio Erevan. Cafeneaua nu era cafenea, era restaurant, iar restaurantul nu era unul oarecare era …. cel pe lângă care trecusem deja o dată și am remarcat ținute Gucci și  eşarfe Burberry.  Și tot oboseala face că nu am reacționat când chelnerul mă  întreabă :

-Vită argentiniană?

Eu știam un singur lucru:

-Cafea, cafea, cafea și apăăăăăăăăă!…

Nu știu cât a durat până mi s-a adus comanda, dar știu că  după prima gură de cafea am avut reacția plantelor mele când le ud, după ce uit o zi să  le dau apă, m-am îndreptat și mi s-au limpezit ochii făcându-mă să văd.

La masa din spatele meu un celebru domn, care nu știam că a ieșit din  închisoare, în dreapta un tânăr foarte cunoscut – oare de unde , ah, da, este fiul unui celebru ieșit mai de mult din închisoare,  iar undeva mai în lateral un grup de greci ce vorbeau dubios de încordat.

Fiecare cu treaba lui. O singură domnișoară părea interesată de viața terasei în sine. Era așezată cu fața spre interior și își plimba figura “botoxată” peste masă căutând atenție si fluturând o țigară  din când în când.

Nu am avut răbdare să văd dacă atenția a primit-o de la cetățenii responsabili ce populau locu,l atât de atent ales de mine să îmi  beau cafeaua, dar pe a mea sigur a căpătat-o, în momentul când tot botox-ul a început să urle surd, când a vârât în gură jumate din lipia de pe farfurie cu tot cu humusul de pe ea. Forma capului a devenit eliptică iar tegumente expuse au devenit marmorate. Sau poate mi s-a părut mie. Poate din pricina oboselii privirea mea a căpătat veleități de microscop și am reușit să văd fardul spărgându-se.

Până când am terminat cafeaua am reușit să înțeleg că mă așezasem, probabil la una dintre cele mai scumpe terase din Herăstrău – care era singura aproape goală, doar eu și niște interlopi, care lăsau bacșiș valoarea consumației mele, – perfect lipită de una relativ ieftină – cum poate fi ceva ieftin în Herăstrău, în afara mersului pe jos, care era plină ochi, iar duduițele care o străjuiau se aşezau cu fața spre cea scumpă, din motive lesne de înțeles.

Chelnerul nu venea să încaseze consumația mea, deoarece cu sau fără ea, nu făcea diferența și în bacșișul lui clar nu contam, iar eu riscam să îmi stric ziua.

Am ales să nu o fac și m-am ridicat îmbătată de miresme de parfumuri scumpe și trabuc cu convingerea că valoarea banilor nu este aceeași pentru toți, și că  nu voi plăti eroarea de a mă  fi așezat la o terasă snoabă cu altceva decât cu bani.

Cafeaua a fost însă bună. Le dau credit pentru asta.

Când am mărturisit clienților mei unde am poposit în parc, m-au compătimit și  m-au asigurat că ei niciodată nu calcă în locuri inutile care îi fac să se simtă inutili.

Atunci am realizat că asta este cea mai corectă expresie “ inutilitate care te face să te simți  inutil” este ceea ce stârnește competitivitatea aceea prost înțeleasă, căci competitiv  ai fi dacă ai vrea să fii mai bun decât tine, să te depășești, dar când te trezești că te uiți cu un soi de “ei de ce au? Ei de ce pot?” asta-i maladie.

Tot mai bine printre ai tăi. Mereu!

O zi fără cusur