Sofia era o fată frumoasă. Casa întreagă se baza pe ea, aşa cum făcea orice casă de român în vremurile acelea.
La 14 ani ea, frumoasă şi înțeleaptă îşi înțelegea mesajul frumos spus de părinţi: “El e ceea ce trebuie pentru tine şi pentru noi. Ştii bine că, zestre noi nu îţi putem da, şi el nu e doar bogat, e şi chipeș şi te iubește”.

Dacă o iubea sau nu, asta nu putea spune. Se uita frumos la ea, și o căuta din privire când ajungea mai târziu şi la joc sâmbăta seara, şi pe tarla, când făceau clacă, dar nu-i era prea clar de ce.
Nu i-a vorbit niciodată. Era, părea, un om bun, un om tăcut, închis, dar bun.
Multe din fete ar fi dat orice să fie al lor, dar el nu părea să placă pe nimeni, doar poate pe ea. Cel puţin, aşa zice lumea în sat. Deși, ei nu i se părea.

Inima ei zâmbea la altul, şi el îi zâmbea înapoi. Şi se căutau din priviri, şi îşi zâmbeau tot mai larg şi cu tot sufletul.

De buna seamă, zâmbetul nu-i destul să alunge urâtul. El pleca pe front, şi ea accepta sfaturile înțelepte ale mamei şi lua de bărbat pe cel bogat şi frumos.

Dar, nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce îmi place mie.

La nunta s-a strâns tot satul. Petrecerea a răsunat peste văi, şi lumea era voioasă nevoie mare. Mama era tare mândră că fata ei luase aşa o decizie înțeleaptă, dar era şi ea voioasă, căci nu ştiu cum, dar ochii Sofiei râdeau de fericire.
Şi chiar râdeau. Dar, nu că nunta asta era bucuria inimii sale, ci că între nuntaşii zgomotoși, doi ochi frumoşi stăteau aprinși, ațintiţi pe ea, fără să o slăbească o clipă.
Rezemat de un stâlp ce ținea cortul frumos împodobit, şi-a petrecut toată noaptea urmărind mireasa, el, cel crezut pierdut.

Dimineață, când ultimul petrecăreț pleca, Sofia se ridică încet, își puse mâinile pe umerii proaspătului soț și îl privi adânc în ochi.
Acesta oftă lung şi lăsă mâinile să cadă ca şi privirea în pământ.
Se lua apoi, proaspăta nevasta şi se duse la muma-sa, care o privi mută cât aceasta îi vorbi şi când vru să răspundă, nu mai avea cui.

Sofia plecă, mână în mână cu cel crezut pierdut, lăsând în urmă casa neîncepută, urme de petrecere, suflete pustii, întrebări, vorbe şi ecouri.

Viaţa merge mai departe şi la primul său născut, Sofia s-a gândit doar ca la o bucurie mult așteptată, până la al doilea învățase deja să fie mamă, nevastă şi femeie dârză, cum fusese fată înțeleptă.
Jumătatea sa luase drumul pribegiei, în căutarea unui viitor mai bun pentru copiii lor, şi din Muntenia, aflase ca în Ardeal se dă pământul înapoi.

Trimise vorbă frumoasei soții, să vază ce-i de făcut să capete şi ei pământurile neamului lor.
Sofia primi astfel, hârtiile divorțului, la care nimeni nu se gândise, dat fiind ca a fost măritata câteva ore, cele ale căsătoriei, la care nimeni nu se gândise dat fiind că se iubiseră de- o viaţă şi titlurile de proprietate şi, ca orice femeie dârză, se laudă soțului cu cele împlinite, spre mândria acestuia.

Când primul născut împlini vârsta primelor acte, familia era din nou reunită în bătătura casei părinteşti şi fiecare vedea liniştit de treburile sale prin gospodărie, nici prea săraci, dar nici bogaţi.

Băiat harnic şi frumos ca şi părinţii săi, acesta căzu la învoială cu tatăl său să meargă cu bicicleta în oraş, vreo 30 km, să îşi ia buletinul.
Mare bucurie mare.
Nu-l acoperea nici fir din colbul drumului, de cât era de fericit, şi zici că nu pedale, aripi avea.
Așteptă cuminte cu ceilalți băieți în curtea postului de poliţie. Ei tot plecau şi tot plecau, până rămase singur.
“Ce faci aici, băiete! Toţi au plecat, tu ce aştepți?”
“Am venit după buletin şi nu mi l-au dat.”
“Socotesc că ai greșit ziua venirii, copile, căci nu mai am nimic aici. Ia stai! Uite e unul! Nu are numele tău, deşi poza e leit tu.”
Isprăvind de verificat, omul îi dădu actul şi îi spune bătându-l pe umăr” vezi că nu te cheamă Varga, te cheamă Cheţe. Iscăleşte aici!”

De bine ce iscăli, numele lui rămase Cheţe şi rămase pentru el şi alte generaţii, în mijlocul fraţilor, surorilor şi întreg neamului Varga.
Soţul de trei ore al mamei sale i-a lăsat numele, dar şi iubirea, căci băiatul a crescut iubit într-un soț iubit, tata iubit, bunic iubit, învățând şi pe alții de iubire- indiferent de nume … şi prenume.

O zi fără cusur