Unele zile sunt triste, altele mai triste decât altele, iar altele te învață ce înseamnă o zi tristă. Altele sunt Hiperbola tristeții.

Pe când se vorbea zilele trecute, pe la mijlocul lui ianuarie, despre cea mai tristă zi a anului, oraşul acesta a cunoscut cea mai tristă faţă a tristeții.

Eu am stat mută de durerea lor, înnodată de spaimele mele şi am privit în gol.

Am văzut cum plutește liniștea, ochii, mintea, sufletul, cum cuvintele se îneacă şi apele seacă, cum lacrimile urcă, cum lumânările se aprind singure.

Două am aprins. Apoi încă două. Pentru doi copii şi pentru doi bunici.

Nu i-am cunoscut pe niciunul, dar am primit veștile deodată. Nici ei nu s-au cunoscut între ei. Nu aici.

Ori de câte ori ai repeta cuvântul “trist” nu vei reuși să redai acel moment, acea realitate.

Chiar dacă ”tragedie” e mai aproape, “trist” e cuvântul care cuprinde în ochi pustiul alb şi liniştea sfâșietoare care i-a vrut pe ei.

Şi dacă la el mă gândesc ca făcut una cu pasiunea lui albă, într-un zâmbet menit să topească următoare avalanșe ce nu vor mai acoperi alt zâmbet, la ea mă rog ca mama, pe care nu a cunoscut-o, a unei fetiţe, pe care nu a cunoscut-o, şi sper să vegheze asupra tuturor mamelor şi fetiţelor pe care le-a cunoscut sau nu.

Unele zile sunt mai triste pentru că se întristează de propria lor tristețe.

 

… in memoriam a doi copii, cu gândul la două mame…

 

 

 

 

 

sursă foto: internet