Premiza 1

Cea mai spectaculoasă urcare pe care eu o fac este cea anuală, în pod, şi cea mai spectaculoasă coborâre este din pod înapoi în casă, iar cea mai lungă distanță pe care am parcurs-o a fost sufragerie – bucătărie cu escală în dormitor, şi sunt genul pentru care aruncarea cu revista, cât citesc înfofolită în fotoliu, după pisoiul care zgârie canapeaua, e cea mai aventuroasă treabă pe care o fac.

Premiza 2

Duminică, prietenii prietenilor noştri fac o excursie în munţii Trascăului cu urcare pe Piatra Secuiului.

Fapt

Cobor din confortul maşinii, în singurul spaţiu mai larg în pitorescul sat Rimetea, piaţa de la lânga biserică, care îngheţată, dar amabilă, primeşte toţi cei 25 de excursionişti cu păstrarea distanţei.

Nu îi cunoșteam pe toți, dar știti sentimentul acela când ți-e drag absolut oricine care le e drag alor tăi. Prietenia e contagioasă!

Eram înconjurată de persoane care în marea lor majoritate aleargă la micul dejun câte 40 de km -‘după vorbă, după port’ … :), iar eu după un pic de învârteală, când aflu că, gata, e toata lumea venită, mă aud spunând:

– Suntem toţi? Bun, după mine!

Instantaneu realizez că, probabil cei care nu mă cunoșteau îşi imaginau puţini cei 40 de km pe care i-au alergat ieri, față de mine, şi tot instantaneu realizez ce am spus şi încep să râd. Înainte să termin de râs, şi eu şi cei care mă cunoșteau şi erau aproape de mine, după primul pas pe care-l fac, cad literalmente pe loc drept, în mijlocul pieței.

Cu acest start,

… îmi continui ascensiunea până la Piatra Secuiului, râzând cu lacrimi de fiecare dată când îmi aminteam.

Ţoţi au dispărut pe poteca de munte, fără niciun fel de exagerare, după mine au mai venit nişte copilaşi până în 12 ani încălțați în bascheţi care fără efort m-au depăşit, dar eu continuam să rămân in minte cu ideea “Follow me”, “follow the leader” şi să râd cu lacrimi.

Ajungem la Piatra Secuiului de unde mă uit în jos şi vă spun, Dumnezeule mare, nu pot să cred că am făcut lucrul ăsta! Da, sunt spectaculos de mândră de mine!

Bine, picioarele mele mai puţin şi nu știu de ce mă dor şi braţele. Adevărat că de multe ori am mers și în patru labe, dar nu justifică durerea de brațe.

Alături de mine, altă sportivă de performanţă ca şi mine sora-mea Gubi, care la fiecare doi paşi se plângea că nu mai poate, dar ar fi putut urca mult mai mult decât mine, care nu m-am plâns deloc, dar mai aveam un pic şi leșinam de oboseală. Pentru cine nu știe, noi două semănăm ca două picături de smoală şi suntem surori by choice şi intru credinţă. Aparţinem sectei confortiştilor, şi religia nu ne permite să renunţăm la Netflix şi vin cu fetele.

La Piatra Secuiului ca un adevărat influencer, blogger, instagramer, etc singurul meu gând a fost cum să îmi odihnesc toate membrele mele de miriapod şi nicidecum să fac poze. Poate şi pentru că mă bazam pe Alin Covaciu. Că face el. Dar, jur că şi dacă nu ştiam că va face el, tot nu aş fi fost în stare să ţin telefonul drept, fix, câteva secunde pentru a face poze.

Norocul meu că mă congratulase soţul cu nişte poze, cu perspectiva pe care a avut-o el asupra înălțimilor la care am ajuns.

La întoarcere eram deja mârâită, încât făceam doi paşi și mă opream. Coborârea daţi-mi voie să vă spun, dacă urcarea a fost în ghenunchi şi coate, coborâre a fost pe alocuri, destul de des, pe partea dorsală cu riscuri majore de rupere a pantalonilor din dotare.

Soţul, si ghidul nostru montan zicea că se simte în mijlocul unui cântări stereo de bocitoare. Au! Aoleu! Of! Vai!

La moment dat, într-una dintre opririle mele cu mârâieli, văd doi țurțuri care de departe păreau spectaculoşi de frumosi, şi mârâi către soț, cu ştergeri de nas, scuturat zăpadă de pe mănuşi şi pantaloni: “Vreau şi eu aiaaaa!”

El a fost un prinț, erou, că m-a suportat şi pe mine, şi pe sora Gubi, deşi este un împătimit al muntelui nu a plecat cu ceilalţi ci a stat cu noi, ne-a încurajat şi ne-a ţinut de mână de câte ori ni s-a părut că este mult prea greu să mai înaintăm, aşa că acum, să ne încurajeze să mai coborâm restul de jumătate de versant ce mai rămăsese, se întoarce urcă, îmi aduce.

Eu, ca puradeii din filmele cu război, îi studiez cu mâinile îngheţate şi trăgându-mi nasul cu faţa roşie de frig şi oboseală îi arunc în zăpadă, continuând să le povestesc nu mai ştiu ce.

E rândul lui să râdă cu hohote:

      – Asta a fost ca în bancul cu iepuraşul care merge la cofetărie;

”    – Tanti aveţi tort?

     –  Nu!

A doua zi

      – Tanti aveți tort?

      –  Nu!

A treia zi

      – Tanti aveţi tort?

      –  Da, mă iepuraşule, uite că am făcut tort de morcovi pentru tine.

      –  Bleac!”

Nu am apucat să îi spun că ţurţurii aveau urme de iarbă, fire şi pământ îngheţat şi arătau ca nişte … din lipsa de energie râd doar pe interior, este motiv de râs pe viitor, un soi de

to be continued …

photo credit: Alin Covaciu