Eu, ea și viata printre gene Episodul 9

Episodul 8: http://fistic-iu.ro/eu-ea-si-viata-printre-gene-episodul-8/

Viața printre gene

 

Mi-am pierdut două telefoane pe motiv de … “apă”. O dată pentru că a ajuns accidental apa la el și a doua oară pentru că l-am scăpat în apă. Următorul model a fost unul rezistent la apă. Totuși am fost mereu precaută, mereu și plină de grijă, mai ales în primele săptămâni după ce l-am pus în funcțiune.

Într-o noapte, după o zi foarte stresantă, plină de experiențe obositoare, visez că telefonul meu cu o mulțime de informații în el și în așteptarea unui apel foarte important cade într-un soi de mlaștină. Au loc fel și fel de peripeții pentru găsirea lui și în final imaginea se focalizează pe Cinciș, lume multă, zarvă de restaurant și o persoană înaintează spre grupul unde eram eu, cu greu prin mulțime cu un telefon în mână, întrebând a cui este. De jur împrejur se auzea “a uneia din fetele de la Zumba”, “da, da în direcția aia sunt cele de la Zumba, e a uneia din ele”

Senzația de securitate s-a reinstalat după ce m-am simțit bine apărată de comunitatea mea, cea care face să renască omenia și bunăvoința, cea care vrea să ajute și face ca fiecare membru să conteze.

 

 

• Ooo! Ce frumos! Ți-ai pus gene?
• Da, aș face orice numai să nu mă mai simt așa!
• Unde și ce tehnică au folosit?
• Nu știu, la salon mi-au spus că astea și niște suvițe mă vor binedispune.
• Da, știu tehnica asta se numește “nu plânge că îți curge rimelul”. Foarte bună!

Viața printre gene?! Imaginea aceea puțin tulbure, parcă aburită, când fluturi genele în căutarea clarității, dar mai ales a clipei de reechilibru, când simți că ai recăpătat controlul și-ți poți spune “gata, nicio lacrimă nu va mai cădea, voi depăși acest moment și nimeni nu va știi nimic. Pot să o fac. Încă un zâmbet, încă trei clipiri apăsate de gene și da… voi obține mult râvnitul control!”…

Și nu! Lacrima rebelă se opune și răzbește, se rostogolește și nu se oprește până în barbă unde se înnoadă cu următoarea și cu cealaltă și nu, nu ai reușit să redobândești controlul.

Dar nu-i nimic. Mai încerci o dată. Și încă o dată! Poate nimeni nu a văzut, și dacă ții genele plecate suficient, poate, zic poate, reușești să convingi dramul acela sărat de apă îndărătnică să se întoarcă, să facă în beneficiul tuturor, cale întoarsă, dar e greu, de parcă s-ar întoarce râul la izvor și doar pe obrajii tăi și-ar regăsi matca.

Încerci, faci ceea ce poți, nimic mai mult, dar chiar și cu gene paznic al lacrimilor și ochii larg închiși, cu privirea aburită de încăpățânate lacrimi privești atent și limpede. Îi vezi pe toți.

Îi vezi pe toți și știi. Știi despre curajul de a te lăsa ajutat. Despre bucuria de a sprijini și îndrăzneala de a face ceea ce vrei, ceea ce crezi.

Orice s-ar spune și de oricine, lumea e făcută să vorbească și viața să se trăiască. Știm cu toții că privim atent un lucru, o sută de oameni, și foarte probabil, 100 de feluri de a-l vedea vor rezulta.

Ideea de grup de femei, dacă nu e comercializată gen “Sex and the City” este superficial, gălăgie, bârfă, etc.

Poate nu parchează bine (toate), poate sunt zgomotoase, poate fac cele mai reușite petreceri, poate râd ca să nu plângă, dar sigur dau dovadă de omenie și afecțiune.

Chiar dacă mare parte din ele au familie și responsabilitățile aferente, serviciul, și greutăți ca oricare, chiar dacă niciuna nu face parte din clasa privilegiată în care alții muncesc pentru tine, tu doar zâmbești frumos la întâlniri de ONG cu dichis, își găsesc timp pentru acțiuni caritabile, evenimente de conștientizare, de promovare locală, să fie alături la greu și la bine – fie ca a fost vorba de un marș, de un flashmob, de o lansare de carte, de strângeri de fonduri pentru un caz dificil, donat de sânge sau filmat un videoclip.

Minunatele nu se dau în lături de la nimic.

De unde “minunatele”? După 6 ani nimeni nu își mai amintește. Au încercat, dar nu coincid amintirile. Iată altă dovadă că nu contează ce vezi/auzi ci ceea ce crezi tu despre asta!!!

Tot ce se știe este că, măcar o dată în zi Ea strigă în microfon de pe scenă “v-am spus azi ce minunate sunteți?!”, atunci când le vede concentrate să îi urmeze coregrafiile, să execute corect pașii, ori când se încurcă iremediabil și abandonează în râs.

 

Prăvălia de sâmbătă

Prăvălia este un concept ce a prins greu în orașul mic, chiar mai greu decât credeau inițiatorii, dar așa eclectic și greu înțeles, a fost pus în practică doar cu ajutorul fetelor de la Zumba și câțiva inimoși localnici. Ideea era ca lucrurile la care intenționam să renunțăm să fie aduse în Prăvălie și fie schimbate fie donate pentru ca alții să le găsească folosință și totul fără a cumpăra ci donând o sumă la propria latitudine pentru câte o cauză.

Povestea aceasta merită spusă tocmai pentru că face posibilă înțelegerea poveștii din care face parte și arată la scară mică, însă corect cum unul clădește, altul dărâmă, unul mângâie, altul lovește.

Când Prăvălia căpătase avânt și reușea să chiar ajute cauzele alese, inițiatorii s-au gândit “să iasă în lume” ca să poată să contribuie și alții nu doar minunatele, familiile și prietenii lor (edițiile de prăvălie se țineau la clubul zumba și au gândit că poate nu are expunerea necesară).

Un proprietar sufletist (deși nu face Zumba, mulțumim Dorin!) le permite să folosească în centru un spațiu ce trebuia împărțit cu un broker de credite.

“Nu știu, pentru că nu am stat să aflu cine e și cum o cheamă, însă angajata biroului a văzut incompatibilă selecta sa activitate cu “țigănia” de a ajuta, cu un “second hand”. Degeaba am încercat să îi explic că noi nu vindem nimic, ci se donează și că lucrurile acelea sunt adesea mai scumpe decât cele noi din Obor… E trist să vezi nu doar că omul nu vrea să ajute, dar și că dacă poate nu pregetă să facă rău.”

Și atunci, cum să nu te bucuri să le ai pe ele, și să poți uita de cei ca Ea, să nu vrei să petreci cât mai mult timp cu ele.

O zi fără cusur

va urma

continuare episodul 10 link: http://fistic-iu.ro/eu-ea-si-viata-printre-gene-episodul-10/