Eu, Ea și viața printre gene

Aceasta nu este o poveste motivațională, nu este reclamă și nu este vreun elogiu. Aceasta este perspectiva unui Eu colectiv asupra vieții și a Vieții asupra acestui Eu. Nimeni nu-i perfect, nimeni nu e mai bun decât toți și nimeni nu e mai rău decât restul, dar toți încercăm să fim buni.

Aceasta este povestea unei comunități așa cum o cunosc membrii și doar ei, pentru cine vrea să o cunoască mai bine, vrea să o înțeleagă, are curiozități, sau a crezut vreodată că știe fără să privească atent; pentru cei care vorbesc fără să cunoască sau judecă fără să gândească, pentru cei care ne iubesc și cei care ne bârfesc.

Lectură plăcută!

Preambul (Viata)

Sunt ceea ce sunt și cel mai mult îmi place să mă joc.

Uneori plămădesc. Pornesc de la un sâmbure mititel și adaug, așez, iau, pun, modelez, amestec seva de stejar cu roua de dimineață culeasă pe liniștea deplină a macului mut și colorez cu licurici sau petale de dorință.

Alteori dezmembrez. Mă sfărâm în mii și milioane de bucățele.

Uneori mă ridic din umbră, alteori mă strecor printre pietre.

Unii îmi spun viață, alții curvă. Unii mă iubesc și alții mă irosesc. Și, da, uneori sunt apreciată, alteori unii se joacă cu mine precum eu cu ei.

Eu fac iarba să crească, elefantul să danseze vals și omul să mă vadă trecând.

Se spune că dacă te joci, timpul trece mai frumos.

Jocul meu preferat este “priviri în curțile oamenilor” și-l joc de câte ori am ocazia.

Stați liniștiți, nu e nimic pervers în asta! Deși sunt unii care afirmă că eu de felul meu sunt perversă, dar tind să cred că e cazul celor care mă irosesc, și nu fac niciun efort să mă înțeleagă.

Mă uit în plimbările mele, să văd ce flori au pus, sau ce aranjamente de Crăciun, ori Paște, fac și ce perdele agață în geamuri.

E foarte interesant acest joc! Îți dezvăluie o grămadă de realități și crâmpeie de existență.

Bunăoară, deunăzi, mă uitam, cu toată ființa mea zâmbind, la o doamnă care scotea cumpărăturile din portbagajul mașinii ajutată de cei doi fii ai săi. Cel mai mic pleacă în curte încărcat de plase, în timp ce cel mare mai zăbovește la portbagaj câteva secunde, ascultând instrucțiunile mamei, care după ce îi așează binișor toate plasele în brațe și lui, se urcă la volanul mașinii.

Băiatul se răsucește cu greu și pleacă.

Doamna cu muzica în radio, întoarce în fața mașinii de gunoi ce ridică tomberoanele de pe stradă. Gunoierii făceau semne insistente și fluierau.

• Serios, se gândi ea, nu e rău dacă la vârsta mea mai atrag interesul. Și lăsă geamul jos privind spre ei a întrebare.
• Doamnă, ați lăsat portbagajul deschis!

Mai merg un pic și văd un băiat interesant, o figură ce umple retina de un sentiment cald. Se uită cu niște ochi de pură iubire la o fată, de-mi vine să-I înrămez cu titlul “Amor”. Îl văd azi, îl văd mâine. Îl văd ratând  primul moment  când trebuia să fie lângă ea, apoi altul. O văd pe ea greșind, ca să se răzbune pe greșeala lui.

Și cine suferă?! Amândoi. Îi văd ușor-ușor alunecând în depărtare, fiecare în altă direcție  și niciunul nu știe, nu poate, să se opună.

Nu-mi place când mă uit și văd câtă risipă se produce când bucuria este uitată sau căutată unde nu este.

Nu poate fi om perfect, cum nu poate fi existență ideală, dar “Dacă privești la ceea ce ai în viață, tu vei avea mai mult, dar dacă privești la ceea ce nu ai în viaţă, tu nu vei avea niciodată destul! (Oprah Winfrey) – dintre multele citate despre mine, acesta mi se pare cel mai inspirat.

Tristețea, durerea, disperarea poate copleși ușor și pe nesimțite pe oricine. Chiar și pe cel mai solar dintre personaje. Sprijinul îl găsește fiecare acolo unde poate, dar cel mai important este să admiți nevoia de sprijin și să îl cauți acolo unde trebuie.

Poate unii vor vrea să stea singuri pe o margine de lună, și să pescuiască licurici cu fâșii de curcubeu împletite cu arii de Bach. Poate alții vor găsi puterea în piruete nesfârșite asemeni dervișilor rotitori, sau nenumărate ridicări de pahare, ori în brațele hiperglicemice ale ciocolatei. Nu-i bai!

Mai devreme sau mai târziu vei găsi calea spre mult lăudata “luminiță“, spre imensa bucurie de a găsi bucuria în fiecare clipă trăită.

Sunt oameni curajoși care reușesc să ajute fără a fi celebri sau puternici.  Nici măcar deosebit de avuți. Sunt oameni simpli, autentici care fac mai mult bine ca un sac de medicamente  sau lecțiile de viață și stil a 70 de cvasi vedete. Cu o vorbă bună și o prezență discretă, sau puternică, în fine, cu înțelepciunea de a ști când și ce buton să apese. Genul acela de oameni în prezența cărora chiar dacă el este gigant și tu pitic, nu te simți mic, dacă ești elefant și el furnică nu te simți dizgrațios. Au o formă unică de adus la numitor comun prin generozitate, nu minimalizare.

După ei mă uit! Pe ei îi caut.

Sigur că de văzut, văd fel și fel. Uneori mai dau o șansă, alteori o iau. Uneori arăt o cale, alteori închid orice drum.

V-ați uitat vreodată la un fluture cum plutește către floarea ce-i va fi mormânt?! Dar la un stejar ce știți prea bine că a fost cândva o ghindă?!

Eu am privit și privesc adesea…

Într-o zi …

Am privit pe o fereastră cu draperii maro. Am văzut o “povestitoare”, se uita la un film. Era ceva franțuzesc. Filmul era despre o blondă superbă care tot timpul indiferent de ținută, era încălțată cu o pereche de sandale Dior, maro, cu toc foarte înalt, drept. Știu exact pentru că le-am văzut astă vară într-o vitrină în Milano, și am derulat filmul până la momentul creări lor și am privit întreg procesul.

Paradoxal, exemplarul exemplar se îndrăgostește de un bărbat de 1,30 m. Fiecare clipă cu el e perfectă, mai puțin momentele când se simțea ridicolă sau ridiculizată. Sandalele însă, sunt prezente permanent. Plimbări pe faleza, cluburi, cine, serviciu, etc

Singura dată când e fără ele, e când stă pe un fotoliu îngropată în tristețe, desculță și plânsă de suferința de a-l fi părăsit, pentru că îi era prea greu să trăiască lângă un om pe jumătate cât ea, și apoi regreta, dar el nu o mai vrea înapoi.

Mi-a plăcut parabola filmului, dar mi-a plăcut mai mult că s-a ridicat, a luat caietul de povești și a scris:

“Eu, ea și viața printre gene”

• va urma episodul 2 link : http://fistic-iu.ro/eu-ea-si-viata-printre-gene-episodul-2/

O zi fără cusur