Eu cui predau cheia?

Scrisori către fiica mea – Scrisoarea a XIII-a

Sunt o plângăcioasă fără seamăn și mi-am petrecut mulți ani din viață fiindu-mi jenă din pricina asta. Poți pune imnul și plâng instantaneu, sau poți ridica tonul, ori să-mi arăți răsăritul… După o vreme, m -am resemnat. Asta e! Cred că se cheamă maturitate, să schimbi ce poți și să accepți restul…

Apoi s-a întâmplat Sofia, și tot ce am știut eu despre mine, s-a schimbat în “pentru ea”.

Eu, ca orice mamă, plâng sau mor puțin (vorba Ileanei Vulpescu în “Arta Conversației”), dacă îmi permit. În rest, fac ceea ce trebuie făcut, așa cum înțeleg eu să fiu mama de care are ea nevoie.

Sigur că, în acest sens, și ei i-am repetat necontenit “nu plânge peste laptele vărsat”, ” lasă plânsul, acționează”, “nu merită să plângi pentru asta” etc…

De asta dată, când te-am aflat plângând prin casă, nu mai pot să spun nimic.

E bine, uneori, să acceptăm tristețea, să o studiem puțintel, o împăturim și o punem în sertarul ei din inimă, de unde o vom scoate cândva, și o vom vedea altfel. Păi, nu? Timpul vindecă totul, dă și ia.

Sunt vremuri complicate pentru toți copiii, dar pentru voi, micii adulți de clasa a XII-a, e cel mai trist.

Nu, nu voi îndulci hapul, căci asta este realitatea!

Cea mai frumoasă perioadă din liceu, și voi nu ați trăit-o!
Voi nu veți preda cheia, nu aveți cui; nu veți cânta Gaudeamus decât, eventual, pe holurile unui liceu gol, nu veți avea meciul amical profi-elevi, nu veți trece pe holuri în admirația celor mici și sunetul ultimului clopoțel…

Pentru voi, ultimul an de scoală s-a terminat brusc, ca atunci când se ia curentul în cinematograf și mănânci pop-corn pe holuri, la ușa băii… ați rămas doar cu stres, no fun!

Școala, oricât de enervantă uneori, sau poate tocmai de aceea, vă dădea o rutină și vă ținea mobilizați pe obiective, regulile erau clare și așteptările așișderea.

Cea mai stresantă perioadă din viața unui licean, bacalaureatul și admitere, pentru voi a devenit și mai stresantă, pentru că sistemul a jucat alba- neagra cu speranțele voastre. Nesiguranța, neîncrederea și lipsa consecvenței sau informațiile contradictorii strică planurile, și seamăna teamă și îngrijorare.

E prea devreme să spuneți “asta e România”, dar v-am auzit spunând și a durut însutit.

Nu, nu vom spune, “măcar ați avut timp să învățați”, cei sârguincioși oricum învață.

Nu voi spune nici ” ați petrecut timp cu familia”, familia vă stă alături mereu, tuturor.

Nu, nu voi spune ” a fost necesar”, e superfluu!

Nu voi spune nici ” bine că sunteți sănătoși”. Cine mama naibii gândește altfel?!

Dar voi spune : capul sus, haide! Veți ieși din asta mai puternici !

Măcar vă aveți unii pe alții online, chiar dacă nu-i același lucru cu dat de coate celui de lângă tine, are avantajele sale.

Voi spune “voi sunteți schimbarea pe care o doriți!”.
Voi puteți privi atent azi, cu responsabilitatea și înțelegerea pe viu a situației în care ne aflăm cu toții si a voastră în mod special, si atunci când, curând, foarte curând, VOI veți decide, veți ști ce să faceți diferit.

Veți fi mai buni decât noi .

cu drag

mama

PS: Știu că banchetul nu e o prioritate, în situația dată, chiar dacă e emblematic pentru etapa asta din viată, dar dacă lucrurile nu se așează cum vreți voi, de îndată ce e permis, si aveți timp, vă face mama banchet, și să știu că îl fac în fundul grădinii, voi să vă distrați și să fiți împreună!