În anul 3 de facultate stăteam în Bucureşti în cel mai apreciat cămin al Academiei de Studii Economice, în Moxa. În acel cămin stăteai dacă aveai medie mare sau pile. În următorul an pentru 30 de sutimi … nu am stat acolo. 🙂
Foarte aproape era un restaurant. Mic, total neatractiv, dar foarte vizitat şi cu mâncare bună. Ca un soi de birt de cartier. Era a unui fotbalist.
Noi, cei din cămin ne făceam veacul pe acolo laolaltă cu Ştefan Bănică Junior şi alţi artişti, echipa lui din “Liceeni rock and roll”, şi uneori Mihaela Rădulescu,( dar eu nu o cunoşteam că nu aveam TV, şi oricum pe vremea aceea era ceva emisiune la 7abc pe care o prezenta, dacă îmi amintesc bine ).
Eram toți prieteni. Era frumos. Poveşti şi veselie la câteva porţii de cartofi prăjiţi din care mânca toată lumea. Bănică era foarte popular printre cei ai locului, nu numai colegii săi. Ne saluta cu “sărut mâna” pe fete şi dădea mâna cu băieţii.
Într-o seară am mers acolo cu prietena mea şi viitorul ei soţ, un ocoş Honk Kong – ez :), care nu vorbea română şi ştia în general foarte putin despre România. Stăteam la masă doar cu ei, separat de colegii din cămin, să mai povestim şi noi.
Nu ştiu ce se vorbea la masa celorlalţi, dar studenţi şi actori, toţi, râdeau deopotrivă. La un moment dat intră Ştefan Bănică şi toți izbucnesc în urale ELVIS!!!….
Noi toţi râdem, viitorul meu naş chinez, nu. Privea nedumerit în jur.
- El e actor şi cântăreţ şi, vezi bine, că seamănă cu Elvis. Hai că e funny, încercăm noi să îl convingem de gluma mesenilor.
- Da? Bine! Eu ies afară şi intru peste 10 secunde. Voi strigaţi în cor Bruce Lee.
O zi fără cusur
