Astăzi, duminică, e duminica sufletului meu.
Ea se poate petrece de fapt în orice zi din săptămână.
Începe de dimineața, întotdeauna o dimineața târzie, cu o cană mare de cafea neagră, presărat cu câteva cristale de zahăr și cu – neapărat si tâmpit – trei țigări legate una de alta; începe, asa cum spuneam, dimineața, la umbra bătrănului gutui din curtea casei mele.
Un alt obișnuit ingredient al duminicii sufletului meu este o revistă de cuvinte încrucișate cu pistă falsă.
Sensul cuvintelor m-a fascinat mereu. Nu atât sensul conotativ ori denotativ al cuvântului românesc, cât sensul ascuns, perfid al lui.
Ca să descoperi perfidia din cuvinte, trebuie să vezi buzele care le rostesc.
Dacă sunt buze cărnoase, senzuale, cuvintele, fie ele și perfide, au iz de dulceață de trandafiri. Uiţi perfidia lor şi le lași, subliniez: te lași, sedus… E vrerea ta, vrei să te lași amăgit şi, de aceea, când adevărul perfid iese la iveală într-un mod grotesc – adică ţi se spune pe şleau că erau ,doar vorbe”, nu mai poţi fi atât de şocat. Chiar buzele perfide care le-au rostit rămân tăcute, înţelegând că tu ai dezlegat tâlcul dintru-nceput.
Dacă aceleaşi cuvinte se aud sau se citesc de pe două buze strânse ca o linie parcă trasată de un arhitect, la care se mai adaugă şi privirea a doi ochi vicleni, ascunşi de umbra înşelătoare a unor gene dese – false şi ele – false de la natură, eşti pierdut.
Un alt neapărat ingredient pentru duminica sufletului meu este însă iubirea.
lubirea de-o frunză ce se clatină lin dinaintea ochilor tăi, ca o mângâiere, ca mângâierea dulce, fină şi sfioasă a obrazului tău de o mână la fel de fină a unui coleg de liceu, îndrăgostit de tine pe atunci, mângâiere imortalizată într-o veche fotografie.
lubirea de-o rază de soare, care străbate încăpățânată desișul umbrarului şi care-îi pătrunde jucăușa printre degete, cerând parcă s-o închizi în sufletul tău de duminică.
lubirea de-o voce caldă, timidă, care-ți încântă auzul şi pe care ţi-ai dori s-o păstrezi în sufletul tău duminical mereu.
Aşa se petrece cu mine și, uneori, fără de mine, duminica sufletului meu.
Ea ar trebui să se încheie cu o îmbrățişare caldă, cu simţirea că în această îmbrățişare e pacea sufletului de duminică.
Niculina Corduneanu
Fragment din cartea în lucru, publicat în revista Semne – Emia