Doamna din Inima ne trimite din nou gândurile sale, așezate asa cum ne-a învățat, într-un mesaj din inima, care spune fiecăruia povestea ei, a lui, a mea, a ta, a inimilor.
Iata:
“Clipele cele mai lungi sunt cele în care aștept. Aștept să fim împreună. Dar ce minunată așteptare ! Pentru că e ca o continuare a zilei de ieri. Aștept ca fiecare zi să aducă povestea ei. Și să o trăim împreună.
Da, sunt nerăbdătoare să văd astăzi cum va fi , pentru că este prima mea vizită la “căsuța noastră” de acolo. Astăzi este despre orașul lui.
Nerăbdătoare fiind, am ajuns mult mai devreme în autogară. Stau ca pe ace. Gata, știu, îmi lăcuiesc unghiile. Rămân jos lângă microbuz să nu deranjez olfactiv ceilalți pasageri și încep să-mi folosesc imaginația înveselindu-mi unghiile. Normal, cu roșu, cea mai potrivită culoare și pe ici, pe colo, un punctuleț, o steluță, orice îmi provoacă un zâmbet. Gata eu, gata și șoferul.
Offf, cam mult de mers! Dar parcă mai contează când sufletul îți zboară spre cel care știi că te așteaptă doar pe tine? Vorbim la telefon. Îi simt aceeași nerăbdare în voce. Râdem, povestim într-una pentru a micșora distanța și timpul care ne aduce din ce în ce mai aproape. Cobor. De fapt, am avut impresia că aproape am sărit din mers când l-am văzut apropiindu-se. Pluteam, abandonându-mă îmbrățișărilor și sărutărilor lui. Ne ducem în parc. Destul de frig. Grijuliu și atent, venise total pregătit: așează frumos o pătură pe bancă și scoate din rucsăcel termosul cu ceai. Cum, are și salata pregătită? Și prăjitură ? Omul astă chiar există ? Daaa, și toate acestea sunt pentru mine, recunosc fără mascată mulțumire. Parcă eram desprinși de lume, o liniște totală era în jurul nostru, când și când mai trecea câte un pieton înfrigurat. Pe bune, câtă veselie, bucurie în orice gest, privire sau cuvânt. Ne alintăm, ne completăm, ne tachinăm, evocăm amintiri și momente care ne aduc atâta fericire. O joacă de cuvinte, de atingeri, de emoții. Parcă acum ne vedem prima dată și vrem să descoperim cu fiecare clipă minunea din noi.
Ah, începe ploaia….
Aproape de noi se află un foișor al Primăriei unde pe timp de vară se oficiază căsătorii. Ne adăpostim de ploaia care deja ne udase destul de bine. Din telefonul lui se aude Bryan Adams, melodia noastră. Îmbrățișați, ne sărutăm sorbind stropii de ploaie. Încet, pornim în dansul inimilor noastre. Mă rotește, mă ridică în brațe, apoi se oprește. Oare s-a întâmplat ceva? Îngenunchează. Îi tremură mâinile. Oare de frig sau…are emoții ? O, Doamne…
– Dragostea mea, vrei să fii iubita mea până la sfârșitul vieții mele?
Lacrimile au răspuns în locul meu.
Sunt clipe care te dau cu tâmpla de stele, așa îi place lui să spună. Și atunci, chiar am înțeles ce înseamnă să ajungi la ele.
Pentru că uneori, cuvintele nu sunt doar cuvinte, nu? E bucuria aceea imensă pe care o vezi în ochii lui, privirea care știe să vadă dincolo de mine. Și siguranța cu care îți spune : fii fericită alături de mine, MÂINE voi fi tot aici.”
O zi fără cusur
sursă foto: internet