Eram tare necăjită și îndurerată. Durere din aceea pe care doar suferința unuia care ți-e foarte drag o poate aduce.

Simțeam că nu pot respira, că tristețea îmi strânge grumazul și nu mai intră aer destul.

Orice făceam, orice nu făceam mă gândeam la ea și orice gând îi făcea loc și ei.

De câte ori puneam un pas în fața celuilalt simțeam ca și cum l-aș pune pentru ea.

M-am dus la zumba, după aproximativ 4 luni de pauză și asta m-a ajutat să respir și,  să pot vedea câte ceva în jur. Să știți că povestea cu cortizolul este reală!

Privind în jur, după câteva zile bune, ce văd, ce aud?!…

Nu, nu a murit nimeni! Nu, nu e nimeni complet distrus! Nu, nu a dat nimeni mesaj pe facebook – între altele și pentru că nu are – și nu, nu caută nimeni să dea vina pe nimeni. Nici măcar nu se plânge, nu acuză și nu invocă soarta vitregă!

Este tot aceeași! Puternică, faină, inteligentă, sarcastică de vrea, rațională, autentică. Se spune că suntem suma a celor mai apropiate cinci persoane cu care ne înconjurăm. Vă doresc măcar unul ca ea în preajma. Niciodată nu va da cu minus.

Este profa voastră (aceeași impecabilă Madam Moulin Rouge – da, știe că îi spuneți așa, dar trebuie să admitem că roșul o prinde de minune), colega lor, prietena noastră, mama, soția, femeia care s-a luat la trântă cu soarta, a pierdut o bucată din ea, dar a ieșit biruitoare.

Ce putem noi face? Să-i admirăm tenacitatea și să-i urmăm exemplul în a sta drept în fața vieții și a spune ” Asta-s eu!  Cu sau fără o parte sau alta din mine, sunt profesionist fără compromis și om fără scurtături.”

Ce poate face orașul mic? Cele de mai sus plus să nu speculeze din respect pentru o mamă și o soție, să asculte fără să amplifice. Parcă nu-i așa greu!

Ce pot face eu? Să fiu mândră că ești prietena mea și să scriu o poveste despre asta pentru toate zilele pe care sprijinul tău mi le-a făcut și mi le va face fără cusur.

Pup u, drăguț.

 

 

 

 

 

sursa foto: internet