5 femei

 – Alberta –

– E rândul meu! Știți ce-i ciudat?! De când ați început, nu m-am simțit nicio clipa ca la un club de carte, cum spunea Claudia, ci ca la alcoolici anonimi. Am senzația ca trebuie sa stabilim care a avut cea mai trista soarta. Glad, ce premiu primește cea mai trista poveste din autocarul asta?!

– Eu nu înțeleg aici concursul tristeților! Eu înțeleg, sa ascult si ulterior sa scriu despre cum niște femei inteligente au răzbătut prin viata. Sa le spunem povesti de viata, întâmplări de viata.

Alberta avea 27 de ani si nicio iubire.

Pana in liceu a fost un copilaș rotofei, negricios si taciturn. Era prietena tuturor fetitelor care o învârteau pe toate fetele încercând sa obțină ceva din ea dar, ea rămânea tăcuta și urâțică, și prietena tuturor băieților, caci știa aproape orice făceau ei sa facă și mai bine: „ Alberta. Care Alberta? Offf, scuze, Alberto-care-nu-face-pipi-din-picioare!”

Oricum era buna la orice.

Vorbea de mica trei limbi, canta la orice, dansa, juca fotbal, hochei si era mereu prima in clasa.

– Eram cea mai buna la orice. Si cea mai urata!

Liceul și-l amintește vag, intre multe cărți si multe concursuri, si o serie lunga de operații estetice la care au dus-o părintii. Se repara pe o parte, se strica pe alta.

Nicio zi nu a rămas cu gândul după vreun băiat, și nimeni niciodată nu se gândea la ea, dar asta i se părea normal.

Singura data când cineva a vrut sa aibă relații cu ea, a fost în anul întâi, când la o petrecere, un coleg s-a îmbătat atât de tare, încât era gata sa violeze toate fetele ce le prindea în cale. Fetele au fugit, ea, mai lenta și cu prea multe beri pentru capacitatea ei, a fost prinsa. A trăit un moment de groaza când a izbit-o de pat și l-a văzut deasupra ei. In următorul moment, ursul violator a căzut sforăind peste ea. Ar fi ras, dacă ar fi avut aer. L-a împins la o parte si câteva minute mai târziu dormea si ea. Dimineața s-a trezit de țipetele lui, caci treaz, dând cu ochii de ea…

– Nah, e greu sa te trezești lângă una ca mine.

(…)

– Nu am simțit nicio atracție vreodată, asta era marea mea tristețe! Sunt atâtea fete frumoase singure, una ca mine ce poate spera? Dar, și asa, fără speranța, as fi vrut sa iubesc, sa vibrez pentru cineva.

Viata, când iubești, poate însemna sa trăiești un chin permanent, dar trăiești.

***

Era atât de preocupata de faptul ca inima ei respingea afecțiunea, încât ajunsese sa creadă ca suferă de vreo patologie rara, nedescoperita încă. Oamenii iubesc pisici, căini, șoareci, pești, plante, colecții de linguri, de insecte…orice! Ea cauta, cauta dar, nu se atașa de nimic.

Copiii prietenelor sale erau în cele mai bune mâini, când acestea aveau nevoie de ajutor, era dădaca cea mai responsabila, și mai iubita, dar ea nu se emoționa de cel mai dulce copilaș mai mult decât de animalele de companie ale vecinilor, care erau mereu găzduite de ea.

Ii lipsea iubirea, atasamentul, căldura nu loialitatea și  devotamentul.

– Daca asta nu e tristețe mare, spunea ea, nimic in lume nu e trist! Sa nu poți iubi, sa treci prin viata fără sa iubești… Nici măcar o iubirea neîmpărtășită nu e atât de trista ca o viata fără iubire.

In căutarea ei după leacul “neiubirii”, a dat peste un personaj…jumătate om, jumătate fiara; jumătate om, jumătate planta; jumătate om, jumătate colecție de ticuri si tabieturi; jumătate…..

– Am citit „1984”, hai sa-i spunem Raromul! zic eu ascultând-o încercând sa îmi facă o imagine cat mai plastica asupra lui.

– Mulțumesc, chiar se potrivește! răspunde ea brusc relaxata.

In căutarea ei pentru leacul neiubirii si-a spus adesea „nu vreau sa fie frumos, nu vreau sa fie bogat, nu trebuie sa ma iubească si nu trebuie sa facă nimic pentru mine, fac eu orice pentru el…”

Dorința i s-a îndeplinit. Alberta avea 28 de ani și o iubire.

Raromul cerea si Alberta executa. Orice, oricât de greu sau cat părea de imposibil, Alberta făcea. Daca Raromul prefera dulce, Alberta făcea hartia de imprimanta ca si murăturile dulci. Daca Raromul avea nevoie de ceva la limita legalului, Alberta găsea soluții, si dacă nu, risca ea pentru ca el sa obțină cele dorite.

Când toată lumea spunea „asa ceva nu se poate” Raromul mergea la Alberta si ii spunea „trebuie sa FACEM… asta si asta”. Pentru acel “FACEM” care însemna, „tu fa și dacă iese eu beneficiez” Alberta era in stare sa mute si munții.

Inutil de precizat, fără nici un fel de avantaje personale, în afara îngăduinței de a ii sta în preajma.

Mesajele lui cele mai personale către ea, erau cele in care ii spunea ca nu se concentrează destul, caci ar putea face mai multe, sau ca nu poate fi văzut prea des cu ea, ca își strica imaginea.

(…)

Plângea si se simțea umilita, doar când o făcea ore în sir sa aștepte si apoi anunța senin ca nu mai vine, iar ea își neglija serviciul si prietenii pentru acel moment ce nu mai venea.

Apoi isi amintea: „asta e iubirea”

Când iubirea s-a milostivit de ea, si a zis ca și-a terminat demonstrația, poate pleca….. Alberta a început sa isi recapete încet- încet propria persoana. Primul semn a fost când la o noua solicitare de a lui Raromul, ea a răspuns „de ce?”

– Pentru ca asa spun eu.

– Bun, si eu de ce as face asta?

– Pentru ca ai mai făcut-o si înainte, sau acum nu mai e ca înainte? Poate nu ma mai iubești, râdea el cinic.

Sa fie folosita si sa accepte asta senin era una, dar sa fie folosita și sa își bata joc de sentimentele ei, era prea mult.

Alberta privea senina si mulțumită lumea, fără sa aibă ceva de reproșat cuiva, si fără sa ceara ceva de la cineva. Lumea il cuprindea si pe Raromul si partea excepțională era ca ea o găsea frumoasa pentru ca el era acolo. Nu-i purta pica, nu avea niciun gând amar, niciun regret și nicio remușcare.

– Daca te uiți la un crin frumos, constați ca e frumos, si atât. Daca il vezi in antiteza cu o buruiana uscata, constați cat e de frumos si il vezi special fata de cealaltă planta. Poate cu puțin noroc ii simți norocul de a se fi născut special, fata de nenorocul de a se fi născut nimic……

(…)

Alberta ceruse, viata dăduse…. POATE si acesta e un motiv pentru care “cuvintele nu sunt doar cuvinte”, pleacă și nu le mai poți opri și, cine știe, poate dorințele se îndeplinesc!

O zi fără cusur