5 femei – 7

5 femei si 5 povesti

Carmina

– Tu, când te uiți la mine ce vezi?

– ????

– Lasa, nu trebuie sa răspunzi. Tu ești genul care nu are opinii despre oameni, decât dacă te-au lovit sau te-au mângâiat. Este?

– Cam dur spus, dar da. Natural și fără efort, nu judec pe nimeni, și sunt foarte mulțumită de asta. De ce am senzația ca ma critici?

– Nu te critic, vreau sa îți demonstrez ceva înainte de povestea mea, pe care o așteptați, mai mult ele decât tine. Așadar, dacă eu plec din fata ta, și tu nu îți amintești numele meu, tu nu vei putea sa ma reperezi intre celelalte întrebând ceva de mine de genul aia grasa, aia înaltă, aia urata, cu ochii căprui, sau altele?

– Recunosc, nu rețin detalii fizice decât după ce îmi sunt scoase în evidenta. Tot nu înțeleg.

– Cine știe asta despre tine? Apropiații, familia, cititorii?

– ???

– Dar, recunoști ca eu le-am știut! Si noi doua nu am vorbit, de când am venit în România.

***

Când avea  vreo 7 ani, s-a îmbolnăvit și boala a ținut-o țintuită în scaun cu rotile pana aproape de 12 ani. Putea  sa se ridice, dar nu prea avea  voie sa facă nimic, și oricum doar câteva minute, pe zi și câțiva pași, asa ca practic eram permanent în scaun.

Familia i-a adus acasă educatori, circ, doctori și orice îți trece prin cap, dar copilul tot trist era. De la 10 ani a mers la scoală în rand cu copiii sănătoși, gândind ca trebuie sa trăiască intre oamenii normali.

Dar copilul tot trist era!

Mama ei i-a spus mereu: „ești un copil foarte deștept, și ceilalți vor încerca sa profite de tine! Parca vad ca faci temele tuturor !”

Nu a ajutat niciodată pe nimeni. Daca cineva a copiat de la ea, nu s-a opus, dar de buna voie nu a ajutat niciodată pe nimeni.

„Tu nu ești o fata frumoasa, ești ca mine urata, dacă cineva te baga în seama este pentru ca vrea ceva de la tine.”, nu a dat niciodată nimic la nimeni.

Si în zi de azi când are declarat cel mai mare salariu din delegație, găsește ridicol sa faci cinste, deși pe rand toți au făcut-o, asa …. de amuzament.

„ Pentru ca ești urata trebuie sa folosești alte atuuri sa obții ceea ce vrei”

Boala ei s-a vindecat de mult, dar sufletul niciodată.

Era un adolescent trist.

Daca mi-a atras atenția, e un om urâțit – nu cred în binomul om frumos- om urat, sau om bogat- om sărac, asa cum foarte bine observase ea cu o capacitate incredibila de a „scana” omul….

Ce înseamnă un om urâțit? Un om a cărui interior, răsfrânt în afara, îl face sa fie urat.

Nu ați văzut oameni urâți…. desfigurați, de-a dreptul, dar pentru ca sunt buni, calzi, generoși, amabili ii vezi faini?! Sau, în orice caz nu poți spune despre ei ca sunt urâți! După cum, oameni cu calități evidente dar un zâmbet înghețat  și o privire perfida… întruchipează ce e mai urat.

Sunt oameni urâți, pentru ca își urâțesc sufletul.

Sunt oameni săraci, pentru ca nu au nimic în suflet și în privire de dat.

Sunt oameni triști, pentru ca au sufletele mici, răutățile sunt niște tristeți ce se vad foarte bine în afara.

Era, cum spuneam, urâțită, și asta de trăsăturile aspre pe care și le impunea. Privirea rece, tonul ironic și răutăcios, gesturi brutale și atitudine dușmănoasă.

Toată delegația, cele 5 femei care-mi impartasau poveștile, respectiv 4, și cei trei domni care le însoțeau, manifestau un evident respect pentru Carmina, dar atât. Respect și, cred ca, un pic de distanta.

La 37 de ani conducea delegația aceasta în România, cum a făcut-o în ultimii 7 ani cu fiecare delegație, oriunde în lume, cu mana de fier și rezultate excelente.  Nimeni nu cerea sa fie în echipa cu ea dar, dacă era numit știa ca va avea rezultate.

Dat fiind caracterul ei, lipsa de umor și egoismul ai fi putut jura ca nimeni, niciodată nu a vrut sa ii fie prieten, sa ii fie alături.

Ei bine, eronat. Încă din primul an când s-a înscris la scoală, renunțând la studiul de acasă o fetita mica și pirpirie i-a stat alături. A împins scaunul, a ridicat geanta, a adunat foile răsculate de vânt, a insistat sa iubească și sa fie mai buna.

Mai apoi, la universitate o alta colega vesela, draguță și ștrengara  a luat-o de umeri și i-a spus ”știi ce îți trebuie ție? O iubire nebuna!”

– E vina lor! E vina lor ca am lăsat garda jos și l-am lăsat pe Paolo sa îmi intre la suflet .

Cele doua fete, fiecare în felul ei și la timpul ei, au încercat sa ii arate Carminei ca nimeni nu ii vrea răul, ca nimeni nu o ataca în mod gratuit și necesar, ca oamenii pot fi adesea demni de respect și dragoste, nu doar utili sau inutili.

Rand pe rand, cele doua au renunțat sa mai insiste, dar se păstrează în expectativa, dacă vreodată Carmina va vrea sa tina cont, ele vor reîncepe. Nu au abandonat-o niciodată, deși asa ar părea, și asa gândea și ea care nu făcuse niciodată nimic ca cele doua sa se simtă măcar acceptate. Însa ele, oameni generoși, nu se supărau și nu întorceau spatele, chiar dacă motive ar fi avut.

Pana la 37 de ani avusese doua relații, ambele nefericite Paolo și Anna.

Paolo a intrat în viata ei în cel mai clasic mod. Echipa ei lucra pana târziu la sediul unuia din beneficiari, a căror reprezentant era Paolo. Noapte de noapte, luni în sir, au stins lumina peste echipamente și au plecat, după cate 18 ore petrecute împreună, fiecare în alta direcție. Echipa începuse sa ii ironizeze „tot faceți împreună, sigur nu și dormiți împreună?!”

In una din lungile nopți care au urmat, s-au trezit zicând ”dar chiar asa, de ce nu?”….

(…)

După trei ani, pe agenda și flipchart- ul din biroul lui, pe pluta din bucătărie cu programări și în baie, Paolo avea în capul listei de activități zilnice „răsfățat Carmina”.  Si chiar o răsfăța. Carminei nu-i plăceau oamenii, animalele si plantele. Paolo le iubea pe toate, dar le lăsa pe locuri secundare, după Carmina.

Era suficient sa plece Carmina ochii a tristețe, ca Paolo sarea sa facă sau desfacă ceea ce provoca tristețea.

Cu toate acestea, Carmina era un adult trist.

(…)

– M-a părăsit pentru o artista portugheza. Fotograf. O moarta de foame! Si nici nu a fost bărbat sa recunoască! Când îl întrebam dacă are pe altcineva, zicea ca s-a saturat de placa asta.

(…)

– Pentru mine iubirea nu a existat și nu va exista, și nici nu prea îmi pasa. Îmi pare rău de cei patru ani pierduți  cu Paolo, dar supărată sunt pe fete, ele m-au innebunit de cap și mi-au abătut atenția. Nu am mai vorbit cu ele de trei ani de când m-am despărțit de el.

 

In primul an după despărțire a avut câteva momente în care și-a blestemat soarta, altele în care nici un exces nu era suficient și după încă un pic, nici nu mai simțea nevoie sa se ascundă în spatele perucilor. Asa a cunoscut-o pe Anna.

Printre cei care frecventau speluncile alea, Anna era îngeraș. O fata frumoasa cu prea multe probleme, care a făcut-o sa creadă, o vreme ca ea chiar nu are probleme, poate nici nu știe ce sunt acelea.

(…)

– Știu, după cum v-am demonstrat deja, știu ce gândiți, și nu am nevoie de compasiunea voastră. Poate ar trebui sa înțelegeți o data pentru totdeauna ca răutatea, cel rău nu o înțelege nici când i-o arăți cu degetul!  Tu crezi ca cel care se roagă în trei biserici, și își umple casa de semnele Domnului, dar fura, minte și înșală, e mai bun ca mine?! Cel puțin nu sunt ipocrita. Dacă pentru mine e bine, s-ar putea sa îți fac rău, dar toată lumea știe și nu se pune cu mine, iar dacă o face… poate câștig, poate pierd, dar asa e jocul. Voi credeți ca eu vad doar ce ma interesează, realitatea e ca vad tot și rețin doar ce îmi trebuie, și da, știu sa le folosesc. Uneori și numai ca sa știu cu cine, ce sa vorbesc. Acum, aici…. la Claudia am admirat mereu curajul de a înfrunta orice – și nu știam, ca voi toți, povestea ei, care mi-a dat confirmarea de care nu aveam nevoie; la Moira smerenia de a nu se simți niciodată si fața de nimeni superioara, povestea ei confirma; la Alberta capacitatea și înțelepciunea de a tăcea în fata celor foarte prosti, vom vedea dacă am dreptate când ii vine rândul.

va urma

O zi fără cusur