5 femei – 6

5 femei si 5 povesti

Povestea Moirei

Partea 2-a

Prima iubire a Moirei, Luca, este cercetător pe o stație experimentala, inventator si om de afaceri.

S-au regăsit întâmplator, după multi ani, când Moira a mers înapoi, în orașul copilăriei sale, sa o înmormânteze pe mama sa.

Ea si copiii cautau o soluție, caci mașina se stricase și nu avea cu ce sa se întoarcă acasă. Giuseppe le-a recomandat sa se descurce.

(…)

Toate problemele administrative si logistice cauzate de moartea mamei sale, ca și de vânzarea casei si moștenirea primita alături de datorii, au fost rezolvate temeinic si eficient de Luca, si asta fără sa i se fi cerut ceva.

Fiica cea mare a Moirei studia la universitatea care lucra cu Luca la invenția lui, asa ca se întâlneau adesea si nu mai prididea sa ii povestească mamei cat de admirat si iubit era de studenți si profesori.

„Asa a fost întotdeauna!” gândea Moira.

Luca avea o familie pe care o adora si apara cu orice pret. Relatia cu sotia era dificila datorita firii acesteia, iar cei doi copii păreau adesea doi străini.

Moira il asculta ore in sir la telefon povestind despre familia lui. Dacă scăpa o vorba grea despre ei, imediat urmau sute cu care ii lauda.

Într-o buna zi, soția l-a părăsit spunându-i simplu „nu mai sunt fericita”, el nu a încercat sa o oprească, se aștepta la asta de multa vreme, dar a făcut tot ce a depins de el sa amâne inevitabilul, pana când copiii erau mai mari.

– Oricât am încercat, nu am reușit sa te fac fericita!

– Am fost atât de fericita cat pot eu.

După plecarea mamei lor, băieții vorbeau într-o seara intre ei, fără sa știe ca Luca aude:”nu ma voi strădui niciodată, atât cat a făcut-o tata pentru mama, ce folos?! Femeile sunt imposibile” Asta l-a amarat tare pe Luca. Își dorea sa fi fost capabil sa le spună băieților sa își facă viata lor, nu sa se jaloneze de a altora, ca nu exista un exemplu, ci doar o permanenta încercare de a fi mai bun, de a fi mai bine. Binele, il înțelege fiecare cum știe.

– E o mare eroare, păguboasă, sa generalizați, caci exista femei și femei, după cum exista bărbați si bărbați.

A suferit cu demnitatea unui bărbat rănit, dar a continuat sa aibă grija de ea si sa facă totul pentru confortul ei, dat fiind ca fericirea nu i-o putea oferi.

După divorț, care în Italia poate dura foarte mult, dar in cazul lor a fost relativ scurt, ea s-a retras într-o mănăstire si un an mai târziu se călugărise.

Luca a repetat pana la epuizare „nu o judecați” fiilor sai si cum – necum a reușit in timp sa obțină o pace intre ei si mama lor. A fost cea mai mare realizare a vieții lui, spunea oricui il asculta.

In toți acești ani, Moira si Luca nu s-au mai văzut niciodată, dar nici nu au mai întrerupt legătura, vorbind la telefon de cate ori aveau prilejul.

Moira știa toată povestea lui Luca.

 Dar, Luca simțea doar ca Moira o duce greu, înțelegea fără vorbe, caci Moira nu s-a plâns niciodată.

A trăit fiecare zi cum a putut mai bine, zâmbind pentru copii, devotata soțului tiran, despre care nu avea decât cuvinte de lauda „este un tata excelent”. In ce o privește, decizia era luata: „poate mama avea dreptatea, sunt blestemata sa fiu nefericita, asemenea tuturor femeilor din familia mea, dar cel puțin copiii mei au crescut cu tatăl lor alături, si vor fi niște adulți frumoși și responsabili.

Gândul la Luca o atingea firav, uneori dar, nu isi permitea sa fie altfel decât platonic, deși zâmbetul ce-i inflorea pe fata putea spune altceva.

– Pasional de platonic, râdea ea!

– Nu exista asa ceva, nici măcar în limba voastră, limba tuturor iubirilor.

– Nu, nu! Nu te speria. Nu e vorba de o traducere ce ți-a scapăt, ma ironiza ea, prietenește. E vorba de iubire, fata mea. Sa stai lângă cineva, doar sa stai, si sa îți fie bine, cum ii spui? Cum se numește? Sa dai un telefon si sa nu spui nimic, de exemplu.

– Cum adică?

– Odată, l-am sunat cu sufletul plângând amar, dar nu am zis nimic si nici el nu putea vorbi, era într-o conferința. I-am spus „înțeleg” iar el a răspuns ”dar nu închid, sunt aici, închide tu când te simți mai bine”. “Apoi s-a repetat adesea forma asta de a ne sprijini, stăteam la capătul firului cu telefoanele lângă noi, doar știind ca celalalt e acolo”.

(…)

Cel mai greu a fost când Giuseppe a început sa implice și copiii în conflictele lor.

Fiica lor cea mare, Elisa, era cea mai tânăra studenta cooptata in echipa de cercetare care lucra cu Luca, si Moira nu avea nici un dubiu ca a fost pe merit. Giuseppe însa, a insinuat răutăcios ca poate i s-a făcut o favoare data fiind relația dintre Luca si mama lor, si ca poate vor descoperi chiar ca e fiica lui. Ceea ce el a înțeles ca o gluma, proasta, dar gluma, a rupt inima fetei si, dacă mai avea ce, si pe a mamei, pentru suferința copilului. Pentru ca a văzut ca familia nu a luat-o ca pe o gluma buna, Giuseppe s-a supărat ca s-au supărat, si a schimbat tonul insistând pana a ajuns sa se convingă pe sine ca Elisa nu e fiica lui.

Micile mizerii cu care ii amara existenta cotidiana soției, erau acum si mai dese si nu tocmai mici. Pe cat de absurda si caraghioasa supoziția, pe atat de înverșunat și malițios era el.

Băieții erau încă prea tineri și, firi vesele si sportive nu prea aveau timp sa înțeleagă ce se întâmpla in casa. O adorau pe mama si își respectau tatăl, deplini conștienți ca tata le plătește vacante, cantonamente, echipament, si in general nu trebuie sa ceara pana au, dar mama face totul posibil, si datorita ei fetele ii plac, colegii ii considera populari si profesorii, isteți.

Fetele însa, căpătaseră o umbra in priviri, si asta o măcina pe Moira, caci nu prea avea soluții.

Elisa si sora ei mai mica avuseseră relații mai lungi si mai scurte, dar Moira nu putea sa nu observe lipsa de încredere pe care o manifestau fetele ei. Nicio despărțire din viețile sentimentale ale fiicelor sale nu au însemnat suferința cat de mica pentru ele, caci nu se implicau.

„Blestemul femeilor din neamul meu poate avea multe fete” isi spunea Moira, apoi se certa singura ca a coborât atât, încât sa creadă asa ceva. Ea nu le-a vorbit niciodată fetelor despre asta, dar mici fiind, când încă trăia mama ei, cu toată strădania sa și interdicția pusa acesteia, bătrâna tot le-a povestit fetelor despre destinul femeilor familiei.

Moira a simțit atunci, pentru prima data, ca o uraște, un sentiment pe care nu l-a simțit niciodată, oricâte a pătimit. Speranța nemărturisita era ca, fiind mici, poate nu pricep sau vor uita. Nu a fost asa! Fetele au insistat si au cerut detalii, si Moira le-a explicat responsabil si inteligent.

Credea? Credea! Se îndoia? Se îndoia!

– Fetele mele sunt fericite, vezi asta pe chipul lor, și în cum se poarta și cat sunt de generoase!

– As vrea ca fetele mele sa iubească!

– Trebuie sa iubești ca sa fii fericit?

– Iubirea are multe forme, și un partener îl regăsești și în restul familie luata ca întreg, sau in pasiuni, in hobby….

– Oare unde am greșit?

– Nu, copiii mei sunt cea mai mare realizare a mea! Sunt fericiți.

Nu era chip sa își găsească liniștea, si pe cine sa întrebe dacă are răspuns la întrebările ei?!

Ea era fericita când se gândea la Luca. Și-l imagina la computer, conducându-și mașina, sau mergând pe strada, si ii era suficient. Glasul lui în telefon ii îmbălsăma rănile, ii înlătura îndoielile, și era de ajuns.

– Iubirea, fata draga, nu e bărbatul perfect, inimioare, balonase si romantism, potrivit, nepotrivit…

va urma

 

O zi fără cusur