5 femei și 5 povești

***

Povestea Adrianei

Când toate au privit spre ea, cu mesajul urlat mut „să nu cumva să taci”, ea și–a mutat privirea în ochii mei și a izbucnit în lacrimi:

– Cine ești tu? Cine te crezi, să ne întorci sufletele pe dos ca să ai tu ce scrie?!!!!

Am înlemnit și o priveam cu ochii cât cepele, incapabilă să spun ceva.

– Adriana, nu e vina ei! Nici măcar nu a întrebat nimic, noi am simțit că……

–Tu ….. tu….. îi șoptea Claudiei….. Tu … nu ai spus niciodată nimic, dar am știut întotdeauna că știi …

Adriana era o fată frumoasă, isteață, foarte ambițioasă.

Se angajase de doi ani în companie și mereu a avut o mulțime de admiratori. Niciodată nu a avut timp să fie „între relații” și de fiecare dată și-a jurat că e cea mai mare iubire care a văzut-o și avea să o vadă.

Următoarea însă o pârjolea și mai tare.

Era iubită, iubea, era părăsită, părăsea, și de la capăt.

Indiferent dacă a părăsit sau a fost părăsită, dacă s-a despărțit de iubit în mod zbuciumat sau prietenește, ea i-a iubit pe toți, sau cel puțin așa credea, până la următorul.

Pe Bruno l-a găsit în companie, unul dintre manageri, și când a trecut de la stagiatură la angajare a tras multe sfori să fie in departamentul lui.

Bruno a tratat-o mereu cu respect, și după o vreme cu aceeași prietenie pe care o arăta tuturor subalternilor, deși ea făcea totul pentru ai câștiga atenția.

Prima dată când a invitat-o la pizza, a crezut că i se sparge inima în mii de bucățele de fericire, și a fugit la baie să își dea cu apă pe față. În baie fetele vorbeau despre cum diseară, la pizza să îi ceară lui Bruno să îi facă o surpriză altui coleg.

„Cum??????? Toată lumea merge????” Ea credea că e premiată pentru lucrarea perfect efectuată și va avea șansa să stea singură cu el.

Nopți în șir și-a făcut scenarii, s-a perpelit, a construit, a scris scrisori nesfârșite și a avut momente când îl ura cu aceeași intensitate cu care îl iubea.

Niciodată, nimeni nu i s-a opus. Niciodată, nimeni nu i-a rezistat. Niciodată, niciun bărbat nu a respins-o!

Partea enervantă era că Bruno nu o respingea. Bruno era perfect! Bruno nu făcea nicio diferență între ea și colegul ei de birou.

Obsedată, supărata și obosită a început să o trateze prost pe secretara lui, deși era destul de conștientă că nu avea nicio vină, și convingerea ei că Bruno are o relație cu ea se clătină tot mai tare.

După vreun an de suferință, timp în care a schimbat cel puțin trei iubiți oficiali, l-a auzit într-o seara târziu, când deși nu avea treabă, îsi făcea de lucru ca să fie în preajma lui ( el mereu era până târziu la birou), vorbind la telefon cu fiul lui.

Puținul pe care l-a prins și atitudinea lui de după au făcut-o să priceapă că e foarte supărat și fragil.

***

– Da, am profitat de slăbiciunea lui, și am făcut ceea ce orice femeie face pentru bărbatul iubit! Am stat pe lângă el, l-am consolat, m-am oferit să îl sfătuiesc având aceeași vârstă cu a fiului lui. Și el m-a primit! Spunea ea cu lacrimile curgând pe obraji și ochii ațintiți la Claudia, care o privea din când în când resemnată.

****

Inima ei îi spunea că el o primește ca pe o fiică și după ce plângea de ciudă toată noaptea, se trezea dimineața cu o nouă strategie de luptă convinsă că mai e puțin și va dobândi bărbatul visurilor sale.

Într-una din aceste dimineți, ajunge la serviciu și merge direct în biroul lui, fără să observe colegii abătuți. De ceva vreme nu mai observa pe nimeni.

El, foc și pară, tuna și fulgera. Când a înțeles că toate sunt din pricina ei, era prea târziu și tot ce a putut să facă, a fost să se retragă încet cu capul în pământ.

Colegii o priveau în mod ciudat, și complet nou, nu era urmă de solidaritate în ochii lor.

– Bun, am greșit, dar voi, de ce nu ați spus nimic?

A muncit o săptămână să remedieze eroarea rezultată din faptul că prinsă cu vânatul uita să facă chestii pe care credea că le vor face colegii, și absolut nimeni nu a ajutat-o.

În una din seri, s-a trezit plângând singură în birou, de oboseală și de ciudă dar și la gândul că măcar asta îl va impresiona.

Bruno a trecut pe lângă ea, a privit-o vorbind la telefon și i-a zâmbit în treacăt. Atât! Asta i-a dat speranțe. A fugit repede la baie să se recompună pentru când se întoarce el. Pe drum, l-a întâlnit pe unul din colegi și fost iubit, care a privit-o intens și i-a șuierat în trecere „nu te lași, așa-i? nu te lași, până nu pui gheara pe el!”

Ah, deci asta e motivul pentru care nu m-a ajutat nimeni. Vă e ciudă, știți că sunt aproape și vă temeți!

Atunci i-a venit nefericita idee. Ideea ce avea să îi amărască tot restul zilelor până în zi de azi.

(….) De acum toată lumea credea adevărată relația pasională dintre Adriana și Bruno, până și pe cei mai sceptici reușise să îi convingă.

Bruno nu avea nici cea mai vagă idee. El trăia în lumea lui, și gurile rele spuneau că avea tot soiul de conflicte cu fiul și era adesea abătut.

Ea continua să fie confidenta lui în problemele cu fiul.

(…)

La o săptămână după ce a obținut iertarea lui Bruno pentru greșeala ei, la masa de prânz Bruno a invitat-o doar pe ea.

Nu are rost să explicăm privirea triumfală care  a trecut peste tot biroul când a plecat împreună cu el. Doar ei doi.

Doamne, cât își dorise momentul asta! În minte îi treceau toate scenele fierbinți pe care și le imaginase cu el.

La restaurant, la masa rezervată lor, stătea un tânăr bosumflat și absurd de frumos. Bruno le-a făcut cunoștință tolerant, ignorând supărarea băiatului:

– Uite Adriana, el e fiul meu Matteo, spune-i și lui ce mi-ai spus mie!

Cerul a căzut pe Adriana făcând noapte și la cealaltă emisferă.

(….)

Ceea ce simțea pentru Matteo era prietenie, afecțiune, grijă, iubire, adorație……

Ceea ce făcea Matteo pentru ea nu mai făcuse nimeni. O făcea fericită în moduri despre care nu avusese idee că există.

va urma

 

O zi fără cusur