5 femei și 5 povești

***

Fericirea pe care o simțea cu el, nu putea fi egalată decât de vinovăția pe are o simțea pentru atâta fericire. Și se pedepsea pe măsură.

După fiecare zi de extaz, urma măcar una de agonie.

Nu a fost o clipă geloasă, deși el tânăr, liber, frumos era mereu înconjurat de femei, și nu s-a îndoit nicio clipă de el, dar fiecare mesaj întârziat, fiecare întâlnire amânată și fiecare mic ghinion o făceau să sufere cum nu mai suferise.

Îi spunea că de îndată ce își va găsi fata visurilor lui, ea le va fi nașă, și se va bucura de bucuria lor. Și nu mințea, îl iubea deja atât de mult, încât gândul că el ar fi fericit o fericea.

Pe de altă parte, el știa bine că ea nu va renunța niciodată la familia ei, că își iubea soțul cum pe el nu îl va putea iubi vreodată, și că dacă acesta ar afla vreodată, ea ar fi neconsolată. Realitatea era că de când exista el în viața ei, totul era mult mai bine. Fusese promovată și era foarte mândră, chiar dacă și foarte ocupată, relația cu fiul cel mare (apropiat de vârsta lui Antonio) se îmbunătățise simțitor sub influența lui, iar soțul ei și fiul cel mic se bucurau de atenția ei specială.

De fiecare dată când își vedea soțul strălucind de fericire și binedispus, tresărea mulțumită și se prăbușea în interior de amară vinovăție.

Un an în care a fost cea mai fericită și cea mai nefericită, cea mai adorată și cea mai blestemată.

Nimeni niciodată nu a bănuit nimic.

Moira era confidenta ei, umărul și umbrela, de vreme rea sau bună. Dar, în afara ei, nimeni, niciodată, nu a știut nimic. Claudia s-a ocupat de casă, familie, prieteni, colegi, servicii, obligații și distracții ca și până atunci. De fiecare dată când urca în nori de fericire Moira se pregătea din greu sufletește să o prindă căci știa că va cădea, cât de curând și asta se întâmpla inevitabil.

Când spunea asta, Moira mă privea intens și îmi spunea:

– Greu e să fii fericit!

***

– Moira, cum de mi se întâmplă asta mie? De ce?

– Mai are rost să ne întrebăm acum?! Erai fericită?

– Da!

– Ești fericită?

– Da, în cel mai nefericit mod!

***

Într-o săptămână foarte ploioasă, Antonio  îngrijorat de tonul ei în telefon, a venit  neanunțat, s-a cazat la o pensiune și i-a spus să își facă treaba normal, și când are câteva minute în zi să vină la el. Zis și făcut!

Deși copleșită de fericire din pricina gestului lui, realiza că nimic nu mai e ca înainte, și nici măcar nerăbdarea de a ajunge la el nu mai e întreagă. O durea fiecare zâmbet către realitatea ei, și fiecare zâmbet către realitatea simțită cu el.

Seara a plecat de acasă lăudată de toată familia pentru cât e de frumoasă, cu scuza că merge cu Moira și colegele la un club de karaoke în orașul vecin. Fiul ei cel mic a deschis geamul și i-a strigat când urca în mașina Moirei :”ești cea mai frumoasă mamă!”.

Pensiunea era un loc cochet,  cu multî vegetație și flori în loc de perdele. Camera lui era la parter și avea intrare din alee, independent și discret. Era singura care avea o perdea lungă, albă, cu o broderie spartă în formă de floare, undeva în dreptul lunii. Asta făcea ca în adierea vântului luna să lase o rază fină să pătrundă prin floare în camera și să îi lumineze fața.  Era atât de frumos, și de trist. Ba o privea fără să-și poată lua ochii de la ea, ba își ferea privirea.

– Nu-mi doresc decât să te am aproape, să simt prezența ta sub orice formă.

Stăteau întinși sub razele lunii ce-i căuta prin broderia perdelei, și când ăi găsea îi lumina mereu mai frânți, și mai înfrânți.

– Cine ar fi crezut că fericirea doare atât!

În săptămâna ce a urmat, se uita adesea în spate, să vadă dacă nu lăsa în urmă bucăți din ea. Zâmbea familiei, râdea cu colegii, răspundea șefilor, apoi pleca în baie pentru a-și  răsturna amarul în plâns pe umărul Moirei.

El nu i-a mai scris, și nu a mai sunat-o niciodată.

Și dacă ar fi vrut să dea înapoi din decizia luată în noaptea aceea, și pe care au înțeles-o fără vorbe amândoi, tot nu ar fi fost chip. Orice, dar pe el nu l-ar fi putut răni.

Asculta la nesfârșit „ Un cuore malato” Gigi d’Alessio și Lara Fabian (O inimă bolnavă) și plângea până la epuizare.  Fiecare zi, fiecare pas, fiecare melodie la radio, gest, vorbă, mișcare păreau să amintească de el și să o aducă înapoi în agonia ei.

– Moira, e o lună de când….

– Și vor fi două, un an, doi, zece… viața merge mai departe. Ai făcut o alegere. Ridică-te și mergi!…

„Să mergi înainte prin singurătate, nu e ușor….

Nu putem șterge această mare iubire….

Știi ca m-aș putea pierde…

Dar nu vreau să te rănesc!”

Mereu revenea la Inimă bolnavă și Gigi d’Alessio, și dacă nu era asta era ceva și mai trist.

După câteva luni, într-o seară când familia ei era în vizită la fratele soțului, care avea și el doi băieți, pentru a viziona un meci, soțul ei s-a întors acasă după ceva ce uitase cel mic, și a găsit-o în sufragerie, înconjurată de munți de șervețele și de batiste ude, transfigurată de plâns cu Gigi d’Alessio la maxim în boxe.

S-a apropiat încet și cu băgare de seama de ea, care nu își ridica fața din șervețel, a adunat într-o pungă toate urmele plânsului ei,  și le-a aruncat tăcut, cu gesturi foarte lente, s-a reîntors, a mângâiat-o ușor pe umeri, apoi a ridicat-o ușor a luat-o de mână și a dus- o la baie, a dat drumul la apă rece la robinet și i-a spus blând:

– Hai, spală-te pe față, liniștește-te, ajunge!

va urma

O zi fără cusur